Singurătatea dansatorului de flamenco

Superlativ al genului, reuşind să sublinieze rafinamentul din flamenco, desprinzându-se de telenovelă, Joaquín Cortés şi spectacolul său Mi soledad au confirmat ambianţa pe care ne-au oferit-o de fiecare dată Întâlnirile JTI. Prin intermediul Art Production, sub această titulatură am putut vedea la Bucureşti din anul 2000 compania Bejart Ballet, Tango Passion, Compania Nacional de Danza din Madrid, Cullberg Ballet, pentru ca în vara anului 2006 să avem ocazia de a urmări la Bucureşti la Sala Palatului un inedit spectacol de flamenco, tip de dans a cărui popularitate i-a fost evidentă oricui a citit afişele pe care foarte rar se întâmplă în Bucureşti să descoperi inscripţia "Sold Out" ori s-a aflat printre cei 4000 de spectatori ai serii.

Dramatismul discursului coregrafic a dominat primele minute ale spectacolului, formaţia de dansator clasic a lui Joaquín Cortés (s-a afirmat ca solist al Baletului Naţional Spaniol) făcându-se simţită în construcţia primelor numere, alături de experienţa sa actoricească (producţii ale lui Pedro Almodovar, filmul Flamenco al lui Carlos Saura). Spre deosebire de Antonio Marquez, alt mare nume al genului flamenco pe care l-am văzut relativ recent la Bucureşti, Joaquín Cortés mizează în primul rând pe muzica spectacolului (concepută de el în colaborare cu José Carbonell şi Antonio Carbonell), concepută pe o fuziune de genuri muzicale evidentă încă de la componenţa trupei prezente pe scenă, care alătură instrumente de sorginte folclorică – diverse percuţii, acordeon, chitară rece, instrumente din orchestra clasică – vioară, violoncel şi instrumente ale combo-ului de jazz, precum chitara bas. Muzica însăşi, în care îşi dispută întâietatea cu discreţie jazz-ul, muzica cubaneză şi muzica clasică în ritmurile dominante de ritmurile flamenco, cu o bogată componentă vocală (şapte voci care evoluează fie solistic, fie în grup) părăseşte din când în când dominanta etnică a genului pe care îl reprezintă, alunecând pe mici porţiuni spre clave-cuban-jazz sau clasic. Mizând mult pe politonalism, chiar pe polistilism, muzica spectacolului Mi soledad este, dintr-un anumit punct de vedere, mai importantă decât dansul. Pentru că Joaquín Cortés este singur, dansează puţin şi condensat, în vreme ce muzica domină prin diversitate, prin ruperile de ritm, prin capacitatea de a creea stări chiar în condiţiile în care înţelesul textului îţi este perfect străin.

Interiorizarea declarată ca fiind concept generator al spectacolului Mi soledad are particularităţile ei, virtuozitatea specifică dansatorului de flamenco este etalată copios de Joaquín Cortés, dar lipsa elementului feminin în coregrafie, lipsa emblematicelor castaniete, scade în mod evident din spectaculosul serii. Totuşi, valenţele actoriceşti ale evoluţiei eroului serii, momentele de densitate expresivă şi tehnică pe care le descoperim tot mai frecvent spre final, construcţia sigură a scenariului şi finalul colectiv în care cântăreţii devin dansatori în cel mai firesc şi popular sens al cuvântului aduc aminte de ceea ce ne imaginăm cu toţii când ne gândim la flamenco. O reuniune a unei mari familii, un spaţiu al efuziunilor emoţionale eliberate prin dans, un joc al acumulărilor şi al exploziilor, seducător prin erotismul său implicit. Ceea ce ni s-a propus cu Mi soledad a fost o paradoxală combinaţie între vedetizarea cvasi-hollywoodiană a eroului principal, dansator fabulos (superbe, de altfel, costumele create de Jean Paul Gaultier) şi maxima esenţializare a elementului coregrafic, pus în valoare într-o îmbinare perfectă cu muzica.


(articol apărut şi în Ziarul de duminică, 30.06.2006 p. 7, Eveniment)