Nu, acesta nu este apel eroic, la eroism, la arme, la luptă, la război. Este un apel etic minim-maximalist: să judecăm totul, orice din viața nu numai a umanului, ci din viața viului în genere (și nu numai: anorganicul însuși, ca urmă și suport al viului), fără a pune moartea la socoteală, fără a introduce moartea în calcul: să judecăm pînă la moarte. Moartea nu trebuie nici discutată și mai ales nu trebuie luată în calcul, vizată, presupusă, utilizată.
Și da, abia apelul, imperativul etic minim-maximalist uman, și mai mult decît uman: omenesc, de a judeca fără moarte, adică pînă la moarte, presupune o luptă pînă la moarte, abia aceasta cu adevărat eroică și teribilă, cu cei care iau moartea - întotdeauna a celorlalți, a altora, dar și a lor înșiși, ca autoreificare sacrificială, ca falsă autoreflexivitate etic-constitutivă - în calcul, o presupun, militează chiar pentru ea. Aceștia sînt deja ca niște morți, etic, adică omenește vorbind.
Omenescul - numai în limitele vieții. Asemenea kantianului "religia doar în limitele rațiunii", viața doar în limitele vieții, pînă la moarte, adică fără moarte. Viață rațional fără moarte.
Abia așa - insist - devenim raționali și fără moarte: nebizuindu-ne pe iraționalul morții, necedînd iraționalității, adică exteriorității morții. Moartea nu trebuie raționalizată, adică introdusă pretins rațional în viață.
Doar viața este și presupune raționalul. Moartea trebuie lăsată pe dinafară, în afară, pentru că este afară. Judecată doar în viață, în interiorul vieții (viața ca interior, ca mediu creat întotdeauna de ceilalți, de alții).
Recapitulare:
1. Orice, totul (aproape) se poate discuta, pînă la moarte, fără moarte.
2. Religia, moartea, numai în limitele rațiunii. Adică ale vieții.
În vremuri de arme, cu (ca) sau fără război.
Atît, mă.
Și da, abia apelul, imperativul etic minim-maximalist uman, și mai mult decît uman: omenesc, de a judeca fără moarte, adică pînă la moarte, presupune o luptă pînă la moarte, abia aceasta cu adevărat eroică și teribilă, cu cei care iau moartea - întotdeauna a celorlalți, a altora, dar și a lor înșiși, ca autoreificare sacrificială, ca falsă autoreflexivitate etic-constitutivă - în calcul, o presupun, militează chiar pentru ea. Aceștia sînt deja ca niște morți, etic, adică omenește vorbind.
Omenescul - numai în limitele vieții. Asemenea kantianului "religia doar în limitele rațiunii", viața doar în limitele vieții, pînă la moarte, adică fără moarte. Viață rațional fără moarte.
Abia așa - insist - devenim raționali și fără moarte: nebizuindu-ne pe iraționalul morții, necedînd iraționalității, adică exteriorității morții. Moartea nu trebuie raționalizată, adică introdusă pretins rațional în viață.
Doar viața este și presupune raționalul. Moartea trebuie lăsată pe dinafară, în afară, pentru că este afară. Judecată doar în viață, în interiorul vieții (viața ca interior, ca mediu creat întotdeauna de ceilalți, de alții).
Recapitulare:
1. Orice, totul (aproape) se poate discuta, pînă la moarte, fără moarte.
2. Religia, moartea, numai în limitele rațiunii. Adică ale vieții.
În vremuri de arme, cu (ca) sau fără război.
Atît, mă.