Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  iubirea mya din absurd

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

mă bazez pe instinct


Sebastian Oprea

30.03.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dragă Mya,
am plecat încet încet, sau mai bine zis simt că am pornit domol. Evident că nu pot să-mi dau seama în ce direcţie, dacă e de bine sau de rău, nu prea mă interesează. Mă bazez pe instinct, pe acea senzaţie care porneşte din stomac şi care mă face să-mi pun o grămadă de întrebări, pe care le ignor, pentru că m-am săturat de obligaţia la răspuns, care apare în conflictele interioare.
Sigur că n-am o carte de vizită prea pozitivă cînd e vorba de instinct, dacă priveşti lucrurile din punctul practic de vedere. Îmi aduc aminte în legătură cu asta de o seară petrecută cu un prieten pe un cîmp, în pustiu. Aveam înainte un drum naţional, frumos, şi la trei kilometri în faţă se afla destinaţia, o petrecere oarecare. Am simţit că trebuia să spun că ştiu o scurtătură şi în cîteva secunde, după o analiză complexă a memoriei, eram convins că ştiu. Atît de convins încît nu mi-a luat prea mult să-l conving pe amicul meu să întoarcă maşina şi să o luăm pe cîmp. După 2 ore am ajuns în faţa unui cioban, care ne-a spus că într-adevăr fusese un drum odată, demult, doar că trebuia să treci peste un pod, care se rupsese din cauza unui excavator, şi apoi a fost binevoitor şi ne-a indicat drumul pînă la şoseaua naţională, pînă la locul de unde plecasem prima oară. Am făcut 7 minute pînă la destinaţie, care, după cum am spus, era o petrecere... într-un subsol, cu nişte oameni care îşi scoseseră de la naftalină costumele cu care fuseseră înmormîntaţi străbunicii şi dansau nevoie mare, pe o muzică de acordeon, învioraţi de vinuleţul roz-bonbon de garaj. Se distrau bine şi nu am vrut să fim singurii care stăteau în colţ cu cîte o sprînceană ridicată. Nu era petrecerea noastră. Am stat vreo jumătate de oră acolo, pînă am mîncat ceva, pentru că aventura pe cîmp ne păpase din celulele de grăsime şi din calciu, deci trebuia făcut rapid ceva, dar am ajuns amîndoi la concluzia că instinctul meu pînă la urmă s-a dovedit a fi fost unul bun şi inspirat.
Aventura de 2 ore ne-a distrat îngrozitor de tare. Era o atmosferă ciudată rău, pămîntul de un galben intens, cu buruieni pe ici pe colo, tot universul acela fiind învăluit de un întuneric tăcut şi blajin. Am văzut iepuri, o balastieră, sau cel puţin aşa cred, pentru că nu ştiu ce este o balastieră şi nici cum arată, dar atunci mi s-a părut potrivit să numesc acea construcţie o balastieră. Hai să spunem că am avut sentimentul de balastieră, dacă o exista aşa ceva. Oricum ne-am distrat mai bine decît am fi făcut-o dacă ajungeam la timp la petrecere. Aşa ne-a rămas o amintire a unei aventuri, care chiar dacă de afară nu pare aşa grandioasă şi exaltantă, dacă am ţinut-o minte înseamnă că a fost ceva la mijloc.
Şi ştiu exact ce.

Oricum, acum vorbeam despre prezent, acea poveste fiind doar o mică sau mai mare, paranteză. Ce te faci atunci cînd nu mai ai nici bine, nici rău şi nici drumuri? Asta este întrebarea. Doar mergi aiurea şi încerci să te bazezi pe instinct, pe acel instinct care mi-a pus în creier ceva amintiri, ceva momente importante din viaţă. Sentimentele în legătură cu destinaţia de acum îmi aduc zîmbete pe figură din ce în ce în ce mai des şi mai dese, iar stomacul îmi spune că nu mai am prea mult pînă cînd voi găsi, după multă vreme un drum bun. Îmi pare rău doar că nu îmi amintesc prea bine dacă am mai trecut prin stările astea şi tare mă tem să nu fie de la primăvară, de la soare, de la plantele care iau viaţă din nou. Adică să nu mă înţelegi greşit, e bine să te înviorezi de la chestiile astea, e normal să faci asta. Dar dacă este vorba doar de atît, de o reacţie normală a organismului meu la schimbările din atmosferă, atunci am dat de dracu, pentru că eu mă bazez că lucrurile pe care le simt sunt indicaţiile către acel drum. Este drumul care mă va scoate uşor, uşor din întuneric, dar care mă poate băga adînc de tot, dacă nu sunt atent, în groapa cenuşie plină de vise neîmplinite. Un drum presărat cu hohote de rîs, paranoia şi o veche prietenă, de nădejde, poate cea mai bună pe care am avut-o vreodată, singura, sau mai bine zis una dintre puţinele pe care mi-am dorit şi îmi doresc să le păstrez.

Poate voi ajunge şi la mare. Mi-e dor de mare, s-au făcut deja 4 ani de cînd n-am mai văzut-o, dacă ţii socoteala timpului. Dacă nu ţii, au trecut secole. Parcă nici nu mai e ceva real în mintea mea, nici un sunet, nici o culoare sau nor, din mintea mea, nu îmi mai pot transmite acea senzaţie de viaţă şi profunzime, atît de mult timp a trecut de cînd am văzut marea. Cine ştie ce este pe acolo şi eu doar ocolesc să ajung în acel loc magic, de atîta vreme. Sau poate că nu am ocolit, ci pur şi simplu aşa s-a întîmplat. E bine totuşi că marea e încă acolo, am să încerc să o regăsesc cît de curînd posibil, pentru că sunt convins că avem multe de povestit. Mă bazez pe infailibilul meu instinct nebun sau de nebun. Cine mai ştie. Trebuie să găsesc drumul. Era o cale prin adîncul marelui absurd.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer