ce căutăm noi, de fapt, atunci cînd ne căutăm pe noi?

Dragă Mya,
din toate discuţiile, din ultimul timp, mi-am dat seama că pe om îl interesează foarte tare regăsirea de sine. M-am gîndit la chestia asta într-una din reprizele mele matinale de explorare a propriei minţi şi am ajuns în cîteva puncte pe care, pe moment, le-am considerat esenţiale. Sigur, aici ţi le voi spune pe scurt, pentru că sunt multe de discutat pe acest subiect.
M-am gîndit că nu ar fi corect să o numesc regăsire, pentru că nu prea ştiu ce caut. Şi atunci cînd cauţi o chestie despre care nu ştii nimic, cînd o găseşti, dacă o găseşti, atunci ar trebui să o numeşti găsire, nu regăsire. Deşi ăsta a fost primul meu gînd, mi-am dat seama că abia mă trezisem din somn şi că încă nu puteam să reflectez ca lumea. Mi-am făcut o cafea, un alt obicei idiot al meu, pentru că oricît de mică ar fi cafeaua, 24 de ore nu am şanse să dorm. Şi de obicei nu mi-o fac mică. Dar este un obicei care îmi face plăcere dintr-un alt punct de vedere. Nu pot să fumez imediat după ce mă trezesc, deşi îmi doresc foarte tare. Plămînul plînge după doză, dar restul organismului vomită numai la gîndul de ţigară. Cafeaua face în aşa fel încît prima ţigară să intre minunat şi pentru asta o şi beau. Partea cu nedormitul se pare că e mai puţin importantă decît partea cu prima ţigară a zilei.

În sfîrşit, îmi savuram ţigara şi cafeaua, afară era deja un soare senzaţional, şi am început să mă gîndesc, pornind de la zero, la faza cu regăsirea. Atunci cînd faci curat şi dai dulapurile la o parte şi găseşti un obiect pierdut, pe care l-ai căutat multă vreme, îl recunoşti, este ceva ce ţi-a aparţinut, ceva la care ai ţinut, care te-a făcut să simţi nişte chestii speciale, demne de amintiri. Deci practic ai regăsit obiectul. Aici m-am gîndit la ce ar putea să însemne regăsirea de sine. Noi căutăm acest lucru, ne căutăm pe noi înşine... pentru ce? Ce căutăm noi de fapt atunci cînd ne cautăm pe noi? Căutăm o stare de echilibru, poate de fericire, dar asta nu este o regulă, şi asta mi s-a părut cheia, în dimineaţa respectivă, trebuie să fie o stare familiară, pe care atunci cînd o obţii să o recunoşti, chiar dacă nu ai mai trăit-o. Atunci cînd te găseşti pe tine îţi dai seama imediat, deci undeva în mintea ta, în spate rău de tot, cunoşti starea respectivă. Pentru că atunci cînd te găseşti pe tine nu ai cum să simţi că e ceva cu totul şi cu totul nou. Pentru că lucrurile noi, oricît de frumoase ar fi, aduc şi stări de disconfort în unele situaţii. Deci trebuie să fie o stare familiară, ăsta e cuvîntul, o stare pe care să o cunoşti şi să o recunoşti.
Sigur că este greu, dar orice stare senzaţională se obţine în felul acesta, se obţine cu încercări repetate, cu eşecuri numeroase şi sacrificii. Nu trebuie să fii disperat în privinţa regăsirii propriului tău eu, pentru că de foarte puţine ori iese cîte ceva pozitiv din disperare. Trebuie să treci prin multe teste şi să rezolvi multe probleme şi abia atunci dacă ai scăpat cu bine şi cu mintea limpede, vei putea încerca să te regăseşti. Şi mai e ceva important. Chiar am dat cuiva această idee, provenită dintr-o experienţă. Atunci cînd eşti în căutări şi nu ai nici o idee despre modul în care vei găsi ceea ce cauţi, cel mai bine e să te relaxezi. Te duci frumos într-un alt loc, cu nişte oameni calmi şi binevoitori şi încerci să încingi o discuţie aprinsă pe orice fel de temă. Bei un pahar de vin, pentru stare, pentru flow, şi în momentul în care ai uitat complet de căutarea de mai devreme, mintea ta îţi va face o surpriză mare de tot şi va scoate la suprafaţă răspunsul pe care te-ai chinuit atîta timp să-l afli prin diferite metode dure, dubioase şi logice.

Atunci cînd ţi se deblochează un asemenea răspuns te simţi satisfăcut, fericit. Concluzia mea este că regăsirea de sine vine după o căutare îndelungată, aparent fără succes şi o relaxare totală. Căutarea logică şi sistematică te ajută să-ţi faci ordine, să clădeşti ceva pentru ca mintea, fiinţa, să fie pregătită pentru răspunsul care va veni din senin şi va aduce cu el o tornadă. Vorbesc din dorinţe, din vise şi aşteptări, vorbesc din discuţii avute cu mine însumi, în care mă imploram să mă las în pace, să abandonez căutările care mi-au adus numai şuturi în fund şi sticle în cap, depresii şi scuipat în sec. Vroiam să o termin, dar ceva dinăuntru mi-a spus la fel de sec să tac şi să mai înghit, pentru că o să am o surpriză. Am înjurat de nervi, dar ce să fac? Trebuie să am încredere măcar în mine, nu? Şi dacă mie îmi spun chestiile ăstea, atunci nu are cum să fie mai rău decît este, deşi dacă despic un pic firul, pot să mă gîndesc la cîteva situaţii în care mi-ar fi mai rău. Sper ca drumul meu pînă la mine să nu fie pavat cu acele situaţii. Sper că de acum înainte să mai fie doar o linie dreaptă, strălucitoare, către răspunsul pe care îl caut. Nu mi-a zis nimeni că va fi uşor şi bine au făcut. M-ar fi lovit şi mai tare. Măcar aşa m-am aşteptat cît de cît ca drumul către paradis să fie pavat cu mine antimine.
Era o cale prin adîncul marelui absurd.