îmi voi lăsa libertatea la mîna universului

Dragă Mya,

O forţă nepămîntească m-a ajutat, pentru o seară, să dispar din lume şi totuşi să rămîn aici, atunci cînd am vrut. Poate te întrebi cum. Şi eu mă întreb. Răspunsul, ca majoritatea răspunsurilor, este pe undeva pe la mijloc, deşi mijlocul nu are nici o legătură cu ce mi s-a întîmplat. Prin experienţă mi s-a confirmat o chestie la care mă gîndeam de ceva vreme.

Atunci cînd eşti în cădere liberă şi vezi cum se apropie josul, ce înseamnă josul pentru tine şi cum faci să transformi impactul într-o chestie pozitivă? Mi-am dat seama că orice punct în care mă aflu este un maxim şi un minim în acelaşi timp şi orice cădere soldată cu o izbitură îngrozitoare mă va aduce de fapt într-un punct înalt, din foarte multe puncte de vedere.

În seara aceea am simţit picajul mai real şi mai violent ca niciodată şi, pentru prima oară, nu mi-a mai fost frică, pentru că am fost conştient că voi ajunge jos într-o formă nouă şi perfectă. Atunci, înaintea impactului, un val de energie mi-a pătruns tot corpul şi am dispărut într-un univers cuprins de linişte care, la fel ca şi luminile din jur, pornea din interiorul meu plin de vibraţii violete. Ştiam că pot să fac orice, dar neavînd nicio idee cu ce anume să încep, pentru că erau atît de multe lucruri de făcut, am luat decizia că îmi voi lăsa libertatea la mîna universului, fiind sigur că mă va duce acolo unde trebuie, pentru că el, şi numai el, ştia ce este mai bine pentru mine. Şi nu am greşit. Mi-am creat inconştient, dar nu prea, un zîmbet potrivit, am închis ochii şi am transmis forţei că eram pregătit pentru călătorie.
M-am trezit într-o cameră îngrozitoare, plină de fum, plină de oameni din trecutul meu, pe care nu îmi doream să-i mai văd vreodată, cu o muzică tribală care urla pe mai multe voci de intensităţi diferite, făcînd totul să răsune distorsionat şi plin de linii întrerupte. Un miros de alcool ieftin şi haine nespălate se distingea prin duhoarea de fum. La început nu mi-a venit să cred că ajunsesem acolo, încercam să-mi explic şi mă gîndeam că este o glumă a universului meu, pe care îl însărcinasem cu găsirea drumului perfect în acea seară. Dacă ar fi fost după mine nu aş fi ales niciodată să încep călătoria înconjurat în proporţie de 99% de elemente groaznice. Dar apoi m-am calmat. Am închis ochii din nou, aducîndu-mi aminte că pot să dispar oricînd vreau şi m-am ridicat uşor, ca un observator extern, din interior. Am realizat că toate elementele pe care le consideram negative în acea încăpere formau un tot perfect pentru ce aveam eu nevoie în acea seară. Am revenit pe un scaun incomod, cu zîmbetul de mai devreme şi m-am relaxat. Oamenii aceia erau neobişnuit de primitori şi prietenoşi, de parcă îmi simţeau şi ei starea şi îşi dăduseră seama că este imposibil să mi-o strice, aşa că s-au decis să meargă şi ei cu ea, pentru a vedea unde se va ajunge. Am rîs, am povestit intrînd în amănunte de mult uitate, ba chiar la un moment dat am început să simt în stomac şi acel sentiment minunat. Eram din nou îndrăgostit. Legătura creier-stomac îşi făcuse, încă o dată, apariţia, după o perioadă extrem de îndelungată, în care aproape renunţasem la căutarea ei. Fusese în mine tot timpul, dar mi-am dat seama că stă la pîndă şi îşi alege temeinic momentele în care apare. Sigur că era doar pentru o seară, dar la cum mergea timpul, o seară a fost mai mult decît de ajuns.

Era acea senzaţie, veche şi nouă în acelaşi timp, care mi-a confirmat starea de levitare printre picături stoarse din ţepi de trandafir. Pluteam prin zgomotul infernal, auzind doar o muzică lină, pură, plină de elemente calde cu un ritm rupt ocazional pentru a simţi viteza extraordinară pe care o aveam, de fapt. Şi din toate hohotele de rîs, din toate vocile mai groase, mai piţigăiate, mai răguşite, eu nu auzeam decît vocea uimitoare a universului meu cel nou, dar pe care l-am simţit dintotdeauna prezent în mine. Îmi dăruise liberatea prin negare, îmi dăruise iubirea prin nebăgare în seamă şi mai presus de toate, îmi dăruise o excursie pînă la mine, purtat acolo de toate elementele din jurul şi înăuntrul meu. M-am bucurat că pot să trăiesc aşa ceva de pe culmile cele mai înalte ale josului în care mă aflam şi am zîmbit cu zîmbetul creat de circumstanţe. Poate că am fost şi fericit, dar nu vreau să zic asta, pentru că nu ştiu sigur şi mai bine să spun că nu sunt sigur, decît să spun cu siguranţă că nu am fost deloc.

În ochii mei pluteau nervuri de energie strălucitoare care au luat într-un final forma unei cărări. Am închis ochii şi am pornit încet, lăsînd în urmă cămăruţa cu elemente îngrozitoare, care formau perfecţiunea acelei seri şi m-am trezit înconjurat de oameni pe care nu îi recunoşteam, deşi ceva din mine îmi spunea că îmi sunt prieteni vechi, foşti tovarăşi de drum. Mi-a făcut o plăcere enormă să critic lumea împreună cu ei şi odată cu intrarea în amănunte, atmosfera din jur a început să se creeze. Pînă la urmă a fost o petrecere reuşită, o seară frumoasă care mi-a adus aminte că trebuie să-mi mai aduc aminte din cînd în cînd. Era o cale prin adîncul marelui absurd.