era ea, din nou ea, o nouă ea, dar tot ea

Dragă Mya,
Poate că nu ar trebui să-ţi povestesc asta, dacă aş vrea să mai am vreo şansă de a primi vreun răspuns de la tine, dar apoi mă gîndesc că oricum nu contează, într-un anumit sens, iar interpretările pot fi de orice natură, deci am să-ţi povestesc ce mi s-a întîmplat acum ceva vreme, destul de recent.

Eram acasă, închis, lipsit de orice perspectivă pentru acea seară, chiar şi săptămînă, cînd deodată a sunat cineva la uşă. Nu trebuia să vină nimeni şi m-a cuprins din obişnuinţă o panică groznică. M-am dus tiptil la uşă si m-am uitat pe vizor, observănd o siluetă care se îndepărta de uşă. Am deschis uşa cu mare zgomot. Am recunoscut-o pe M. Ea s-a întors şi, fără să spună nimic, a început să se apropie de mine. Nu-mi venea să cred. Nu o mai văsusem de 6 sau 7 ani, de cînd s-a mutat la Paris, cu părinţii. Fusese una din marile iubiri ale adolescenţei mele timpurii. De unde venea acum, cine era acum, de unde ştia unde stau şi, mai ales, de ce apăruse tocmai acum...?

O priveam cu nişte sentimente contradictorii. Mi-am dat seama că anii şi timpul trecuseră peste mine şi peste ea şi că lucrurile nu mai aveau aceeaşi formă. Pe de o parte era ea, cu o altă viaţă în spate, la care eu nu fusesem prezent aproape deloc, decît aşa ocazional, mai auzind dintr-o gură sau alta despre ea şi atunci foarte pe scurt şi fără prea multă încredere din partea mea, fiind conştient de cum se deteriorează adevărul în felul acesta şi pe partea cealaltă eram eu, cu cele 10.000 de personalităţi şi vieţi diferite din care nu mai înţelegeam aproape nimic. Era ea, din nou ea, o nouă ea, dar tot ea. Apăruse aşa cum visasem de foarte multe ori, ca din pămînt şi tocmai pentru că eram antrenat, am reacţionat rapid, cu o aşa-zisă obiectivitate faţă de tot ce se întîmpla în jurul meu. Era unul din acele puţine momente întipărite în mintea fiecăruia, pe care îl aştepţi dintotdeauna şi reuşeşti mereu să reacţionezi cum trebuie în propria fantezie. Şi unul din aceste momente mult visate era acum în faţa mea, dar venise chiar atunci cînd renunţasem pînă şi la idee. Am simţit într-un haos interior că trebuie să-mi fac iarăşi ordine, că iar va trebui să-i fac loc acolo, în mine, în lumea mea şi m-am gîndit serios dacă mai sunt în stare de aşa ceva, m-am gîndit dacă mai am nervi şi chef pentru aşa ceva... şi am ajuns la un răspuns. Eram băiat mare, trebuia să mă calmez, să o salut, să o invit înăuntru şi să-i vorbesc normal, în stilul meu, un stil pe care nu îl ştie încă şi poate îi va plăcea.

Toate acestea s-au întîmplat în mintea mea în cele două secunde care trecuseră de cînd deschisesem uşa şi în faţa mea stătea ea, vechea şi noua ea, de care nu ştiam nimic, dar de la care mă aşteptam la atît de mult. Cred că au fost cele mai lungi două secunde pe care le trăisem vreodată... şi am trăit o sumedenie de secunde şi momente lungi. Mi s-a părut că trecuseră ore de discuţii, mai mult sau mai puţin pasionale, în care în sfîrşit obţinusem adevărul ei. Eram blocat şi trebuia să mă deblochez rapid.

Am invitat-o înăuntru într-un final, reuşind, prin auzul propriei mele voci să revin, la rîndul meu înăuntru în mine. Sistemul dăduse o eroare din cauza unui şoc extrem de puternic şi o supraîncărcare şi acum îşi revenea la normal.
Ea a păşit înăuntru, întorcînd puţin capul să tragă o privire rapidă prin casă, apoi a revenit în ochii mei, cu o privire duioasă şi un zîmbet trist, pe care nu eram sigur că mi-l aminteam din vise sau chiar din vechea realitate, dar îl recunoşteam ca fiind un lucru al meu şi numai al meu. Am înţeles din acel zîmbet tot ce trebuia să înţeleg şi încă ea nu spusese nici un cuvînt. Am ştiut că se întorsese doar aşa, într-una din călătoriile ei spirituale, sau mai bine zis, de căutare în toate sensurile posibile. Vedeam din nou că este într-un moment hotărîtor al vieţii ei, aşa cum o văzusem de multe ori şi nu am avut dreptul şi, ce-i drept, nici curajul de a interveni cumva, pentru a-i fi măcar ei mai bine. Am ştiut că încă nu era pregătită... am ştiut că va pleca. Nu era momentul la care mă aşteptasem. Acel zîmbet mi-a spus totul şi m-a pregătit, m-a calmat... Ne-am aşezat pe canapea şi am început să discutăm lucruri mici, simple, care, cu fiecare pahar de vin, au devenit tot mai mari, dar mai plăcute şi încărcate de culoare şi imaginaţie.

Am rîs mult, ne-am povestit porţiuni ale vieţilor noastre actuale şi precedente. Eram, în fond, doi prieteni vechi care se cunoşteau bine şi puteau să se simtă minunat împreună, dar atunci cînd erau doar ei, singuri. M-a bucurat acest lucru puţin, să-mi dau seama că evenimentul care ne despărţise cu ani în urmă nu era singurul liant între noi, că exista o cale, chiar dacă nu era prima mea opţiune de relaţie. Şi atunci parcă nu m-au durut aşa tare poveştile despre foşti prieteni şi petreceri cu pierderi de cunoştinţă. Spun durut pentru că orice poveste a ei, pe care a trăit-o cu pasiunea de care ştiu că este capabilă, a fost un moment la care eu am lipsit şi mă apucă o gelozie îngrozitoare pe oamenii care erau atunci în jurul ei, probabil prea beţi sau idioţi să se bucure că au în preajma lor o fiinţă ca ea şi orice găinar nenorocit care şi-a bătut joc de ea şi i-a provocat lacrimi îmi este un duşman, parcă dat de natură, nu de circumstanţe. A rămas la mine pînă dimineaţă, împrospătîndu-mi pernele cu mirosul ei pur de rouă, pe petale puţin îngheţate de trandafir şi apoi a plecat. Avea avion la Paris. A spus că-mi scrie. Nu-mi păsa. Eram fericit, pentru că mă aşteptasem la asta din momentul în care intrase, cu o seară înainte în casă şi m-a privit cu acel zîmbet al adevărului pur. Petrecusem o seară minunată cu ea şi asta era tot ce conta.
Va mai veni probabil peste încă 10 ani şi va sta şi în ziua următoare şi tot aşa. Şi dacă nu mai vine deloc, eu tot o să mă bucur că a venit atunci, în seara aia şi mi-a rezolvat multe dintre probleme şi m-a ajutat să-mi răspund la multe dintre întrebări. Eu mă bucur, o aştept la fel cum îţi aştept şi semnele tale, aşa cum aştept şi din partea ta o privire din care să înţeleg ce se va întîmpla cu tine şi cu mine, apoi. Dar de acum voi aştepta mai liniştit. Era o cale prin adîncul marelui absurd.