mi-e dor de tine

Dragă Mya,
m-am trezit după un vis lung şi obositor. E vreo patru dimineaţa, dar nu sunt prea sigur pentru că am încetat să mă mai uit la ceasuri, de ceva vreme.
Mi-am dat seama că îmi este dor de tine. Ai să spui, după toate scrisorile mele, că nu e ceva nou, dar este prima oară cînd îţi spun asta şi nu se subînţelege din cine ştie ce dudă. Şi ţi-o spun pentru că este prima oară cînd îmi spun mie acest lucru.
Îmi este dor de tine.
În vis eram un privitor extern al vieţii tale, erai înconjurată de un grup de prieteni, pe care îi cunoşteam şi eu de foarte multă vreme, şi mă chemai să vin cu voi în diferite locuri. Mă simţeam minunat că pot să fiu, din nou, în preajma ta, dar prezenţa celorlalţi mă deranja cumplit. Îi cunoşteam, dar singurul motiv pentru care acceptam să vin cu voi erai doar tu. Mă enerva la culme faptul că tu eşti acolo şi nu putem să vorbim aşa cum îmi doream eu, şi sunt sigur că şi tu, iar la un moment dat mi-am dat seama că nu mai puteam să fac asta. M-ai chemat din nou undeva, iar eu am refuzat. M-ai întrebat de ce şi ţi-am spus adevărul. Te voiam doar pe tine. Nu aveam nevoie de un grup nou de prieteni, acela era grupul tău şi eu nu puteam să intru cu sufletul printre voi toţi. Te-ai supărat, ţi-am citit asta în ochi şi m-ai întrebat care era problema cu prietenii tăi.
Problema nu erau ei, problema pornea de altundeva. Eu aveam prietenii mei, tu îi aveai pe ai tăi. Nu am fi reuşit niciodată să unim cele două grupuri şi nici nu îmi doream acest lucru. Eu îmi doream momente cu tine, doar cu tine, pentru că viaţa mea avea nevoie de acele momente. Eu în tine vedeam un amalgam de lucruri, o combinaţia perfectă de elemente de care aveam nevoie pentru a fi atras de un om. Doar în tine.

Ceilalţi nu puteau să existe pentru că tu erai tot ce îmi doream de acolo. Şi nu te doream doar pentru mine, să nu mă înţelegi greşit. Nu voiam să te despart de prietenii tăi, ci voiam ca atunci cînd ne întîlnim să fim doar noi doi. Te vedeam alături de ei şi nu erai tu, cea pe care o ştiam, cea pe care o doream şi te doream fără nimeni în jur, care să te influenţeze. Te voiam liberă, pentru că ştiu că şi tu simţeai că nu poţi fi tu alături de ei. Ştiam că nu poţi să vorbeşti cu ei ceea ce simţi şi nu numai atît, dar să vorbeşti aşa cum gîndeşti tu, de fapt, aşa cum tind să cred şi sper, că numai eu te-am auzit. Eu te vedeam inteligenţă vie, pură, înţelepciune neşlefuită, tristeţe adîncă şi sinucigaşă, te vedeam zîmbet al dorinţei şi lacrimă a extazului, iubire infinită pe un drum încă în construcţie şi voiam să mi le arăţi mie toate astea, pentru că numai eu ştiam de existenţa lor. Restul vedeau doar că eşti frumoasă şi ai şi ceva în cap. Asta înseamnă limite şi tu nu aveai aşa ceva. Ţi-am spus toate astea şi am plecat, lăsîndu-te într-un ocean de întrebări. Nu m-ai mai chemat cu tine şi cu prietenii tăi, dar nu m-ai mai chemat nici cu tine... doar cu tine.

Probabil pentru că tot ceea ce îţi spusesem era adevărat şi te durea prea tare să mă mai vezi, ştiind că aveam dreptate. Mîndrie, ruşine... două stări care te făceau umană, două stări comune, ale fiecărui om pe care îl întîlnesc şi prezenţa lui nu îmi spune nimic nou şi nu mă inspiră în nici un fel. Din păcate, în visul meu te refugiai într-un grup de oameni cu care îţi găseai puncte comune, chiar acelea care pentru mine nu contează, acelea pe care le găseşti în toţi oamenii şi cu care poţi să creezi o relaţie cu oricine. Eu nu puteam să vin printre voi, m-aş fi simţit ca un intrus pentru că nu puteam să îmi scot la suprafaţă acele lucruri şi, pe urmă, nici nu suportam să te văd aşa cum nu eşti tu. Nu suportam să te văd în aceleaşi culori în care văd aproape pe toată lumea, pentru că ştiam de ce explozii cromatice eşti în stare. Ştiam că toate culorile tale nu au nume, pentru că nu există în altcineva şi nu vor exista vreodată şi nu puteam să accept să te pictez cu carioci cumpărate de la chioşc. Apoi m-am trezit.

Trebuia să îţi scriu şi asta fac acum. M-am chinuit toată ziua să îţi scriu ceva şi de fiecare dată când terminam reciteam şi ştergeam totul. Nu ieşea nimic aşa cum ar fi trebuit să iasă pentru că nu era nimic de zis în sensul sau sensurile în care ar fi trebuit. Pînă la urmă am renunţat şi m-am dus să dorm. Nu cred că e o coincidenţă că te-am visat, cred că mi-ai apărut în vis pentru că te-a durut că nu eram în stare să leg câteva propoziţii pentru tine. Mi-ai dat un semn prin acel vis că exişti în continuare undeva şi că ai nevoie de cuvintele mele aşa cum şi eu am nevoie de ele pentru a-mi alimenta viaţa cu speranţe. Mi-ai spus prin acel vis să caut cuvintele pentru tine altundeva şi acum îmi dau seama că eu le-am căutat, ieri, acolo unde îmi caut cuvintele pentru toată lumea. Şi tu nu eşti printre ei. De aia am şters totul, pentru că în acele fraze nu erai tu, aşa cum te ştiu eu şi te ştii tu, ci erai tu, cea de lîngă grupul tău de prieteni din vis. Un suflet liber ascuns printre rînduri comune. Mi-e dor de tine. Era o cale prin adîncul marelui absurd.