eram, ca şi acum, un visător

Dragă Mya,

Nu ştiu din ce cauză, şi nu am reuşit niciodată să mi-o explic pe de-a-ntregul, omul rămîne, la un moment dat, blocat de cîte un eveniment. Şi chiar dacă, dintr-o parte, acest blocaj poate fi considerat a fi o chestie negativă, intervine în conflict o parte care ar putea fi considerată pozitivă. Un blocaj poate deveni un mod de a evalua situaţia şi, implicit, de a evolua în sau în afara ei. Viaţa, deşi pare lentă, chiar imobilă uneori, este de fapt o cursă de viteză, plină de presiune, de concentrare. Şi îţi dai seama că la o viteză atît de mare trebuie să fii atent la o grămadă de detalii pentru a încerca să ţii totul sub control, dar din cînd în cînd, îţi mai fuge pamîntul şi te trezeşti plutind, dînd în gol din picioare. Şi atunci ce să faci? Te odihneşti, te uiţi înapoi şi dacă eşti priceput în a-ţi rezolva problemele, poţi să transformi acest blocaj într-o vacanţă binemeritată, din care înveţi să te relaxezi, să îţi odihneşti mintea, nervii, chiar sufletul, pentru a putea porni din nou la drum. Uneori un blocaj este precedat de un semn, care poate fi orice, de la o înghiţitură de coniac fin cu triplu sec, pînă la o mică tresărire.

Aveam opt ani. Pe vremea aia eram altcineva. Am trecut prin atîtea personaje, de atunci, încît îmi este extrem de greu să mă întorc în timp să văd exact ceea ce vedeam atunci, să simt şi să gîndesc acele lucruri. Fîşii mişcate de imagine îmi zboară prin faţa ochilor minţii, aduse de un ordin ce răsună prin toate celulele, care ar putea să ajute la regăsirea acelor momente. Acum înţeleg ce este pointilismul... pentru mine.

Eram puşti, un şcolar mic îmbrăcat în veluri maro deschis, cu tenişi multicolori, de care eram foarte mîndru, şi îmi plăcea enorm să uit la ei în timp ce mergeam. Aveau atîtea culori care datorită mişcării intrau una în alta şi vedeam cum lasă diferite forme pe asfalt. Erau făcuţi parcă dintr-o plastilină, care, atunci cînd îi încălţam, începea să se lichefieze şi să formeze în jurul picioarelor mele un fel de aură, un fel de curcubeu cu umbre sau doar o baltă plutitoare şi foarte viu colorată. Eram, ca şi acum, un visător, doar că pe atunci eram unul de dimensiuni uriaşe. Eram copil şi universul era al meu, oricît de mare sau de mic ar fi fost el. Îmi aparţinea cu tot ce era în el, chiar dacă nu ştiam prea multe.

Aveam momente dese în care mă uitam în jur, încet, ca un cîine care adulmecă după un loc perfect în care să se elibereze. Vocile din cameră, şi tot restul zgomotelor, deveneau tot mai distante şi se depărtau, şi se depărtau, pînă cînd razele mele din ochi prindeau ceva. Prindeau portiţa spre o altă lume şi cădeam într-o transă profundă cu ochii deschişi şi imobili, aţintiţi spre acel lucru care o declanşase, pentru cîteva minute sau momente, dar care în mine puteau să însemne ani întregi, chiar zeci de ani. Nu mai auzeam nimic şi nu mai vedeam ce era în jurul meu, mă refugiam în minte, pentru cîte o călătorie exaltantă şi gratuită. Imaginile se desfăşurau înaintea ochilor mei cu o viteză fantastică şi, deşi pe atunci îmi era aproape imposibil să desluşesc ceva, iar de explicat nici nu se punea problema, îmi aduc aminte că aveam o senzaţie unică de apartenenţă. Acolo mă simţeam în siguranţă, era o jucărie perfectă, era un proces senzaţional. Imaginile zburau atît de repede încît reuşeau aproape să mă mişte, să îmi provoace explozii interioare atît de puternice încât mă făceau să zîmbesc, atunci clipeam şi brusc sunetul exteriorului prindea viaţă... o dată cu restul lumii. Mă uitam debusolat în jur, de parcă nu recunoşteam nimic. Uşor, fiecare obiect sau om din jur îşi primeau eticheta cu numele bine ştiute şi îmi dădeam seama că totul este în regulă.

Sunt, şi voi fi pînă în ultima clipă, uimit de modul în care a decurs viaţa mea, pornind din acel moment, la opt ani, cînd am realizat pentru prima oară că pot să contolez intrarea şi ieşirea din această stare. Mi-am dat seama că pot avea această jucărie minunată ori de cîte ori îmi doresc, şi de atunci... I was hooked! Acum, după o grămadă de ani şi după o grămadă de călătorii de toate tipurile şi în toate condiţiile îmi dau seama că e tot jucăria mea preferată. E minunat să ştiu că pot să plec oriunde vreau, să dispar de cîte ori îmi doresc să fac asta şi să mă duc pe malu` oazei, să mă bronzez şi relaxez cu sunetul apei în urechi pentru cîteva ore. Şi partea frumoasă e că atunci cînd revin la realitate n-au trecut decît vreo cîteva secunde. Deci jucăria e plină de avantaje. Mai mult ca sigur, la opt ani am avut parte de primul blocaj, dar pe atunci nu ştiam ce e aia şi pentru că sunt extrem de conservator, mă chinui să trag cu dinţii de el, să mai profit un pic... de vacanţă. Era o cale prin adîncul marelui absurd...