a fost o seară distrugătoare

Dragă Mya,
Super seară!! M-am reîntîlnit cu nişte prieteni mai vechi, de fapt chiar foarte vechi, şi am petrecut cîteva ore senzaţionale. A fost o seară atît de plăcută, încît merită să ţi-o povestesc pentru că am descoperit ceva interesant despre prietenii din copilărie. Sunt genul de oameni cu care nu trebuie să pierzi legătura de tot pentru că dacă i-ai ales în copilărie, trebuie să fi fost ceva. Copiii au un fel de al şaselea simţ, o percepţie mult mai obiectivă la oameni şi îşi aleg prietenii aproape numai mirosindu-i... sau ceva. Aşa că eu, cînd eram copil, mi-am ales prietenii şi prietenii m-au ales pe mine după următorul criteriu: peste cîţiva ani să fie nebuni. Şi aşa a fost. Aveam un prieten cu care halucinam pe la vreo patru ani că trebuie să salvăm nişte prinţese dezbrăcate (nu dau denumirea oficială a jocului pentru că e secret), apoi am avut perioada de supereroi, cu tot tacîmul, de la Rambo la ţestoasele ălea din canal, cu nume de genii, conduse de un şobolan. Scîrboase desene, dacă mă gîndesc acuma. În sfîrşit, cu prietenul ăsta de cîte ori mă văd şi de cîte ori m-am văzut pînă acum, şi ne-am văzut de foarte multe ori, nu putem să avem o conversaţie care, de unii, ar putea fi considerată normală. Noi ne salutăm, băgăm căte un „clasic”... Ce mai faci? şi ne apucăm de treabă. Am avut de-a lungul timpului, cu el, fabrică de împachetat aerul paralel la pungă, care trebuie să îţi spun că este un process complex şi imprevizibil, am avut crescătorie de gube, care dacă te întrebi, sunt ceva de genul biluţelor de metal de la lanţul de la wc, numai că mai mari, pentru că sunt crescute pe malul apei. Şi aici e o şmecherie şi nu ţi-o voi dezvălui pentru că şi ăsta e un secret. Ştii cum e.

Aseară a venit şi el şi mi-a lansat o idee despre cum o să scrie o carte care va revoluţiona dresajul cîinilor. Se pare că ideea îi venise cînd leşinase la intrarea în spital. Şi-a rupt un deget şi nu a putut suporta durerea şi a leşinat. Şi cît a fost el inconştient i s-a aprins lui în cap beculeţul, cu b mare, aşa îl numea, despre natura şi firea cîinilor şi cînd s-a trezit ştia ce trebuie să facă în viaţă. Eu l-am sprijinit, pentru că nu se ştie niciodată, sunt mulţi nebuni pe planeta asta. Eu oricum i-aş cumpăra-o şi pentru sprijin, dar şi din curiozitate. Am rîs enorm pe tema asta şi i-am dezvoltat şi o strategie de marketing cu cîini dresaţi de el care impart afişe prin centru şi latră şi fac spectacole.
Era o strategie perfectă. Pe unul îl dresam să muşte, ca să ne tragem şi cîteva procese pe cap ca să intrăm în atenţia presei şi de acolo totul era simplu. Trebuia doar să convingem pe cîţiva că sistemul funcţionează şi gata. Eram scoşi. Desigur, asta doar dacă sistemul într-adevăr funcţiona şi viziunea omului fusese chiar viziune şi nu doar un moment de rătăcire din cauza unui leşin întămplător.

Dar oricum nu asta a contat, de fapt. A contat că am putut sta o oră fără să ne oprim din discuţii şi din crize de rîs. Ne-am simţit bine, ne-am distrat enorm. Dacă te leagă de cineva copilăria, păstrezi, atunci cînd eşti împreună cu el, o stare apropiată de cea de atunci. Şi seara abia începea. Ne-am mai întîlnit cu încă doi prieteni, un el şi o ea, şi ne-am simţit ca la o reuniune după 15 ani. O parte din gaşca mea din copilărie, de copii defecţi, dar în sensul bun al cuvîntului, era la un loc, cu poveşti de toate felurile. A fost o seară distrugătoare. Am rîs pînă cînd nici unul nu mai avea aer şi ne păştea vreun şoc sau vreun atac. Ne-am calmat cu greu, cu dureri de maxilar şi de stomac. Am decis, după foarte multe argumente pro şi contra, să ne mutăm pe o insulă unde să stăm toată ziua la soare şi să facem petreceri, să ne distrăm tot restul vieţii. Tipa vroia şi un apartament în Paris şi ne-a convins că este un lucru foarte pozitiv să existe aşa ceva în planurile de viitor, şi nu ne-am putut împotrivi. De ce să nu aibă apartament în Paris? Era seara tuturor posibilităţilor şi eu mi-am dat seama că nu aveam un plan. Adică aveam mai multe la care mă gîndisem, dar nu aveam niciunul pe care să-l prezint în amănunt şi să spun că ăsta e visul meu. Apoi m-am gîndit puţin la tine. Eram curios care este planul tău fabulos de acum, eram curios dacă ai vreunul. Eram curios dacă ai veni şi tu pe insulă cu noi, cînd va fi cazul. Am spus pînă la urmă că mi-ar plăcea să ne facem o formaţie şi să deschidem un bar şi să dăm spectacole numai acolo. Formaţia ar fi trebuit să cînte un fel de acid jazz cu influenţe de dark drum, trip hop cu influenţe de break, dar mai old school şi am fi avut şi colaborări cu nişte mc talentaţi şi mc-iţe talentate care să facă freestyle la microfon, pe un fond de improvizaţie totală. Îţi dai seama că pînă le-am explicat cum ar trebui să sune muzica aia a mai trecut o oră şi cîteva partide de rîs şi idei, iar apoi ne-am luat rămas bun şi ne-am despărţit. Super seară. M-am bucurat nespus de tare că în copilărie am avut cu toţii inspiraţia să ne găsim şi să trăim împreună nişte chestii care încă ne unesc. E ciudat. Era o cale prin adîncul marelui absurd.