Zis și făcut. Ne-am dus acolo și, vreme de câteva zile, eu i-am școlit pe partea conceptuală, iar Ionel îi învăța să gândească în ipsos formele. Îngrijitorii locului s-au și supărat pe noi, că au făcut studenții prea multă mizerie (Ipsos pe jos, adică). Apoi, studenții lui Ionel au făcut și o expoziție pe coridoarele de la Mincu, cu proiectele lor. Unii au mers mai departe, am avut și vreo două diplome pornind de la acea școală de vară și, dacă totul merge bine, va fi și un doctorat.
Important este că Ionel a continuat studiul început atunci și care, acum, s-a concretizat într-o expoziție de sfârșit de mai 2022 la sediul UAR. Câteva machete reunite sub aceeași temă, a spațiului sacru. Neobișnuit pentru un sculptor să gândească la negativul formelor, adică la spațiu. Ionel nu numai că a făcut-o, dar și atrage atenția asupra acestuia, luminând cavernele rezultate din formele sale, eminamente curbe, sferice chiar, care par să se agrege după nevăzute diagrame Voronoi, formând pronaosuri, naosuri și altare - care de care mai ciudate.
Unul dintre primele exemple de ceea ce credem că ar fi putut fi un spațiu sacru e reprezentat, într-o peșteră franceză, de două incinte ovale făcute din stalactite și stalagmite, un prim spațiu mai mic, pregătitor, să îi zicem pronaos și unul mai amplu, unde pesemne se vor fi desfășurat ritualuri, cel mai probabil asociate morții (există urme de foc și, cel mai probabil, de cremație, nu de canibalism, cum s-a propus inițial). Vârsta? 250.000 de ani. A fost prima asociere care mi-a venit în minte, văzând lucrările lui Ionel Iștoc.
A doua a fost lava: bule negre de lava răcită, în care se mai văd sâmburi de foc. În fine, a treia asociere a fost biomimetică: fragmente de țesut, celule angrenate una în cealaltă.
Nu foarte multă lume a văzut expoziția: e pierderea lor. Eu nu am niciun merit, altul decât acela de a fi transmis doamnei președintă a UAR, Ileana Tureanu, rugămintea de a găzdui această expoziție în elegantul sediu al uniunii, ceea ce dânsa a și acceptat pe loc și îi mulțumesc pentru asta. Promisesem să particip la vernisaj, dar abia ieșisem din spital, după o operație grea, așa că scriu aici ceea ce aș fi spus atunci. Am reușit să ajung și fizic la expoziție, dar nu la vernisaj, ci la finisaj, împreună cu profesorul Lino Bianco, de la facultatea de arhitectură a Universității din Malta, La Valletta. Malta, de fapt insula Gozo, este locul unde sunt de găsit, de altfel, câteva temple preistorice absolut stupefiante (megalithic-temples-in-malta-the-oldest-in-the-world). Dar despre asta, cu altă ocazie.
