Mi-am propus să vorbesc, în schimb, despre gesturile de violență care anturează fondarea ca și căderea, prin abandon sau cucerire militară a orașelor; din nefericire, măcar din a doua pricină, tema este de stringentă actualitate, uitându-ne la Ucraina. De la ground breaking, ceremonie fondatoare cu care începe orice gest edificatoriu și până la demolările sistematice, orașul e țintă a violenței politice și militare; asta chiar de la apariția sa, acum aproape zece mii de ani și până azi. Probabil, nu vom găsi orașe mai vechi, pentru că sunt legate de sedentarizare, de apariția agriculturii și, deci, a geometriei; în funcție de definițiile pe care i le dăm, orașul cel mai vechi ni se arată a fi fost fondat ba în Mesopotamia, ba în nordul Indiei, ba în ceea ce astăzi este Israel. Aristotel, în Politica sa, ne arată două lucruri: ce este un oraș - un mecanism de consumare a alterității, devreme ce în polis aleg să stea împreună cei diferiți unii de ceilalți, de la limbă la religie și trib - și cum trebuie el constituit: pe un loc înalt, deoarece, astfel, din centru pot fi controlate periferiile. Sau, într-o traducere alternativă, oferită de Indra Kagis McEwen în Străbunul lui Socrate - Eseu despre începuturile arhitecturii (ediție românească la Idea Design&Print, Cluj, 2011), orașul are în centru un loc sacru, pentru că sacralitatea centrului îngăduie venirea în ființă a limitelor sale (periferii și fortificații).
Și iată cum, imediat, am făcut să se așeze tema noastră pe teritoriul sacrului și, prin acropole, temple și catedrale, pe tărâmul alterității radicale: centrul orașelor noastre este dincolo; mai mult: centrele orașelor noastre, cu ale lor agore și acropole și foruri și piețe, sunt goluri, căci sunt cu atât mai funcționale cu cât sunt mai neconstruite. Golul din centrul roții, spre care sunt orientate spițele acesteia. Dimpotrivă, pe perimetrul acestor spații neconstruite, sunt dispuse edificiile, clădirile cele mai ample și mai semnificative ale unei astfel de așezări umane.
Cert este că, din motive simbolice, căderea orașului, firește, începe cu fortificațiile care cad și, deci, îngăduie intrarea asediatorilor în cetate, dar este cu adevărat efectivă atunci când sunt cucerite și măcar pângărite, dacă nu ruinate de-a dreptul, templele cetății. Cu aceste locuri neasemenea, sacre, începe constituirea unei urbe (de-a lungul unei rute de pelerinaj sau lângă un sanctuar), cu căderea lor se încheie povestea...
Evident, am vorbit despre mult mai multe lucruri: orașele de plan prestabilit, de la urbanismul hippodamic la mandale pe baza cărora sunt proiectate, precum Jaipur, la structura Ierusalimului ceresc (din Biblie). De asemenea, am discutat despre atributele ultime ale unui oraș, trei la număr, așa cum sunt discutate de Joel Kotkin în articolul său The Postmodern City din The Wilson Quarterly din 2005: sacred, safe și busy, tustrele puse în criză, astăzi, de dezvrăjirea orașelor (primul, atât religios, cât și în ipostaza de sacru civic), de terorism și, iată, de-a dreptul de război de ocupație; respectiv, de crizele sistemice multiple ale economiilor urbanizate. Sper că nu mi-am speriat audiența prea tare...
