Cum mai predăm arhitectura?

Mi s-a cerut opinia în legătură cu predarea online și am spus vrute și nevrute, din care rândurile de mai jos sunt doar o spicuire:

În legătură cu învățământul online, nu toate lucrurile au fost negative, după cum nu toate lucrurile sunt pozitive. Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu, împreună cu alte 16 școli de arhitectură din Europa, au făcut în perioada 2007-2012 un proiect de școală doctorală europeană online, în cadrul căruia studenții puteau alege cursuri ale tuturor școlilor din acest consorțiu. Formula online este foarte potrivită pentru școala doctorală, dar și pentru unele cursuri din anii mari, mai mult din rațiuni de logistică. De asemeni, online-ul este posibil tehnic în cazul atelierelor (seminariile de proiectare de arhitectură), însă nu pentru anii mici (aici, nici cursurile nu funcționează online, mă tem). În cazul acestora este nevoie de o prezență fizică, de un limbaj corporal și de alte amănunte care sunt viabile tehnic, dar, deocamdată, nu și economic.

Pandemia doar a accelerat procesele, câtă vreme transformarea începuse mai demult. Spre exemplu, în Finlanda avusese loc deja și o schimbare curriculară mai mult decât una tehnică, abordând un alt mod de a preda și de a învăța, unul transdisciplinar ce pune în discuție puncte de vedere ale mai multor discipline. Prin urmare, învățarea trage după sine schimbarea domeniului care este învățat, în cazul de față a arhitecturii. Se ajunge astfel la învățare dinspre unele schimbări la scară mult mai mare.

Basarab Nicolescu, în descendența lui Stephane Lupasco și a sa "Logică dinamică a contradictoriului", o logică a fizicii cuantice, propune noțiunea de "terț tainic inclus", dar și pe cea de trans-disciplinaritate. Conceptul a produs efecte în mai multe domenii, sub umbrela mare a paradigmei complexității unde se discută de geometrii non-standard, cu efecte directe asupra arhitecturii. De exemplu, relația dintre fractali și urbanism, explorată în proiecte de urbanism, sau exercițiile de sintaxă arhitecturală ce îmbină fractalii cu un alfabet formal propus de Marcel Iancu. Acestea n-ar fi fost posibile fără acest tip de deschidere la început inter- și apoi trans-disciplinar.

Acest mod de a cunoaște ceva s-a schimbat cu siguranță față de acum 100 de ani, mai ales odată cu revoluția cuantică. Compartimentarea începe să dispară, precum începe să dispară împărțirea pe clase în educație. Dacă va dispare profesorul, mentorul va trebui să existe în continuare și să reprezinte o formă de autoritate alături de care vine cunoașterea. Învățarea nu reprezintă doar un transfer de cunoștințe, ci este un tip de înțelegere. Cineva explică și te face pe tine să înțelegi ceea ce el pare să fi înțeles deja. În fața unui flux uriaș de informație, e nevoie de acel cineva care te îndrumă și îți explică: "pentru asta nu merită să-ți pierzi timpul, caută acolo, du-te dincolo...". Sunt multe metode legitime de abordare a unei probleme, nu există o direcție privilegiată sau un stil.

Sunt utilizate deja în arhitectură noi metode emergente din spațiul cunoașterii, precum ideea că nu e nevoie să-ți imaginezi obiectul final, punând accentul mai mult pe însăși proiectarea procesului de proiectare. Următorul nivel în avangarda contemporană este colaborarea cu inteligența artificială și "big data". Nu știm în ce fel se vor schimba lucrurile, câtă vreme mașinile de proiectare de la MIT propun instantaneu soluții arhitecturale pe baza unei acumulări enorme de date, iar computerul ca adversar la jocul de șah analizează absolut toate variantele posibile.

Mai învățăm în acest context? Ne mai facem, spre exemplu, arhitecți? Da, câtă vreme încă este nevoie de proiectarea de date inițiale, proiectarea de algoritmi sau proiectarea limitei analizei variantelor posibile, acestea presupunând și pentru arhitecți parcurgerea unor cursuri de robotică și scripting.

Este învățarea diferită în arhitectură față de alte domenii? Aici discutăm despre conflictul dintre meseriile sub ghidajul unui mentor versus modelul universității. Arhitectura se învață mai bine în sistem de mentorat, altfel, educația de arhitectură rămânând la nivelul de "repetiție cu costume". Școala nu trebuie să segmenteze mintea studentului, ci trebuie să-i ofere toate posibilitățile după absolvire. Ar trebui să-i învățăm să cerceteze, să gândească. Dar ce să faci mai întâi în cei 6 ani? Școlile de arhitectură sunt puse deja pe o șină, cu aplecare predominant spre concept, de exemplu în Franța, sau spre tehnic în Germania. Toate sunt de făcut. E greu de spus dacă ar trebui abordată o anumită direcție. Partea teoretică ar trebui să informeze proiectarea, pe de altă parte sunt subiecte care nu pot avea mereu corespondență practică, precum istoria arhitecturii.

Oare sinteza, capacitatea de a vedea lucrurile de la distanță, în ansamblul lor, va putea fi reprodusă de o mașină în locul unui om? Poate nu în timpul vieții noastre. Momentul singularității care va veni este înfricoșător. Evoluția este înfricoșătoare, avansul este logaritmic, nu liniar. Vom mai fi nevoiți să învățăm? Da, câtă vreme va mai exista sinele ca entitate, adică individul care are o reprezentare de sine. Aceasta este diferită între culturi și pe verticală. Învățăm și dacă nu vrem prin mimetism, de la părinți, de la cei din jur. Nu știm dacă va mai fi nevoie să descoperim ceva nou sau va fi suficient ce ne vor spune mașinile.

Discutăm de fapt despre timp. Dacă mentoratul sau tehnologia pot scurta timpul de acces la o soluție, oare învățarea va urma același tipar? Dimpotrivă, câtă vreme media de viață a crescut foarte mult, însă nu neapărat cu folos. Lucrurile nu s-au scurtat în ceea ce privește învățarea. Dacă Inteligența Artificială va face totul pentru noi, generațiile viitoare dispar. Inteligența Artificială nu învață pentru noi. Pentru a exista o formă de relație colaborativă între ființa umană și Inteligența Artificială, ființa umană trebuie să fie constituită, să aibă capacitate reflexivă, să-și poată reprezenta lumea. Abia după aceea, cu acea reprezentare și după ce primește contextul, ființa umană începe să se constituie prin învățare. Fără (auto) reflexivitate nici nu putem imagina viitorul uman.

La nivelul cel mai de jos, învățarea e mimetică, prin încadrarea în grup, facem ce vedem la ceilalți, prin repetarea sloganurilor grupului. Puțini își pun problema semnificațiilor acestor repetări sau că anumite lucruri nu sunt în regulă, și cu atât mai puțini trec la schimbare. Într-un viitor optimist capacitatea reflexivă se păstrează, deși acum înregistrează un regres. În versiunea pesimistă, într-un ev mediu tehnologizat mănăstirile conservă biblioteci ale cunoașterii pentru o renaștere așteptată. De fapt înțelegerea a ceea ce este nu este protejată și nu știm ce se va păstra astăzi când internetul este iluzia cunoașterii.

Bref: cu cât ne schimbă(m) mai mult, cu atât rămânem mai la fel.