Liniștea, când se lasă, e la limita țipătului.
Râsul, glumele,
schimburile de priviri
oricât de languroase
sunt la granița lui.
Îl aud chiar și când respiri liniștit.
Mi-a luat trei săptămâni ca să reușesc să plâng.
Totul era încremenit.
Nu mișca nimic.
Doar mâinile noastre împreunate spintecând arșița,
spulberând zarva orașului.
buzele aprinse
"two punk babes", cu berea în ghiozdan
și cu convingerea că nu există mâine.
Nu știu cui să îi cer iertare
cui dintre cei care s-au tot luptat în tine
până au căzut lați
gesturilor schingiuite
dinților și unghiilor care se tot înfig în carne
mâinilor obosite, lovindu-se haotic de necunoscut
cutelor încrustate în pielea de pe dosul palmelor
cuvintelor care se evaporă din mine înainte de a căpăta sens
atingerilor febrile
chinuindu-se să schițeze ceva
privirilor terorizate de gândul risipei
despicând spaima
ca pe-o pâine mucegăită
Această generație a noastră blestemată, sortită singurătății.
Nu nu am fost acolo când ți-ai rupt genunchii.
Nici mai devreme când s-ar fi cuvenit.
Când încă lumina zilei era întreagă
cât încă erau toate la locul lor.
N-am știut ce-ți făceau.
N-am fost cu tine în acei ani nenorociți.
N-am știut.
Eu am fost singură dând târcoale altor prăpăstii.
Nu nu am fost acolo în spital cu tine.
N-am putut să te apăr.
Iartă-mă.
N-am știut unde ești, cine ești. Ar fi trebuit să te nasc eu.
Meritai.
Meritam.
Dă-mi durerea ta.
O spun naiv, ca și cum n-aș ști că vei izbucni în râs.
Nu e nimeni de vină, vreodată.
Pământul e ticsit de inocenți care-și sfâșie liniștea.
Care se sărută la limita țipătului.
Am alergat cât am putut
În patru zări am alergat
Am reușit să trec pe celălalt mal al durerii
să țin departe toate acele ființe aparent umane
care abia așteptau să îmi dea brânci în întuneric
am alergat
ca un adevărat free runner
nu m-am temut de acoperișurile înalte, de beton, de salturile mari
de oasele rupte
Și tot prea târziu am ajuns
Iartă-mă.