Le e mereu foame și nimic nu îi satură.
Nimic nu îi mișcă.
Sunt deja una cu pământul.
Creaturi nocturne.
Orice ar fi, oricât li s-ar da, nu sunt în stare să simtă decât ură și disperare, o dorință incontrolabilă de a strivi.
Nu, nu sunt prădători.
Prădătorii ucid ca să trăiască.
Ei nu ucid. Ei sunt singuri, prinși în crevasa dintre lumi fără scăpare.
Doar durerea femeilor care îi iubesc le astâmpără puțin foamea.
Știi prea bine că există lagăre de concentrare. Că există gardieni ai lor.
Poți avea evidența caznelor la care au fost supuși din predilecția pe care o au față de un instrument de tortură sau altul.
Stalin & comp. puteau fi prea bine unii dintre anonimii schingiuiți în copilărie
Pe care îi plângi prin cărți și prin filme. Bieți Oliver Twist.
Dacă tot știi ce e în sufletul lui Oliver, fă naibii ceva.
Fă naibii ceva.
E obscen să plângi la lectură și în realitate să fii stană de piatră.
Iubește-l.
Fii mama lui. La orice vârstă.
Fă ceva!
Unii n-au nimic hidos, în aparență, nimic grotesc sau prea puțin.
Par chiar inofensivi
Nu ajung chiar toți șefi de stat.
Uneori nu au nici o altă putere decât aceea de a-ți acoperi ferestrele cu un strat gros de cenușă
de-a-ți umple inima de frig și așternuturile de nisip.
Celulele de detenție nu sunt întotdeauna din beton sau din granit.
Uneori sunt ademenitoare cum sunt cețurile nordului
sau un sărut prelungit.
Nu alegi să te îndrepți spre umbră, să refuzi împlinirea. Nu.
E altceva. Nu poți suporta țipătul lor mut, chinul foamei lor.
Știu cel mai bine care îți sunt punctele vulnerabile și încep să le zgândăre.
Ei nu trăiesc, ei observă.
Văd totul, înțeleg totul, știu totul
Și nu pot nimic.
Inimile lor arată ca acele case abandonate.
Nu mai stă nimeni acolo.
Nu mai vin decât câinii vagabonzi să se pișe din când în când
În prezența lor totul devine de un cenușiu ucigător
fiecare surâs e un hău adânc
privirea lor preschimbă orice grădină într-un cameră de spital
orice țărm de mare într-un lagăr
preschimbă orice atingere într-un joc de-a sclavul și stăpânul.
Te zbați.
"E imposibil ca iubirea să nu vindece orice rană". Imposibil. Îți spui.
Dar rana a dispărut demult.
E doar un gol în locul ei. O prăpastie.
Ți s-a spus și că exemplarele mai slabe sunt lăsate în urmă chiar de membrii speciei lor biologice.
Dar ceva nu te lasă să închizi ochii. Te tot întorci înapoi.
Vocile oropsiților de prin toate ghetourile și periferiile te trezesc noaptea din somn.
Și unul dintre ei, al naibii de frumos, îți șoptește pe nume.
Știi că te va lovi. Bineînțeles că știi.
Simți gustul de cenușă de la distanță.
Nu e nimic normal. Dorința lui nu e dorință, e doar o nevoie de-a suge viața din pieptul cuiva.
"Poate sunt un psihopat", te previne, generos.
El nu vrea decât puterea ta. Preschimbă totul într-un joc amețitor cu reguli care se schimba arbitrar.
Într-un labirint fără ieșire.
Ți s-a spus de o mie de ori că iubirea poate totul.
Această minciună.
Nu te ucide cât timp îl dorești, doar te chinuie.
Te lasă singură cu ce vrei tu să crezi.
Cu ce îți vine să speri.
Te lasă să îți închipui că vrea să fie salvat.
Întotdeauna trebuie să fii legată când se întâmplă.
Dar e mai bine să ceri tu, să implori să te lege.
Să fie totul pe răspunderea ta.
"Nu, nu ești îndeajuns de umilă, de smerită", se plânge.
Te numește "scorpie" și "piază rea".
Nu ești îndeajuns de dependentă, de pierdută.
Nu ești o mamă suficient de bună.
"Trebuie să te leg cu ceva mai dur", cu frânghii de sârmă. Cam așa decurge ritualul.
Când nu mai există ispita speranței
sunt șanse mari să înduri mult mai bine durerea.
Din când în când te lași dusă în larg.
Frumusețea piratului îți pare c-ar justifica sacrificiul.
Uneori nici nu se obosește să te seducă.
Te dai direct, fără protocol.
Nu vrea decât sânge cald.
Vrea ochii tăi ca să poată vedea culorile
Buzele tale ca să simtă gustul primăverii
El n-are cum
Orașele prin care umblă el, câmpiile, zilele însorite toate sunt ocru sau cenușii
"Tot nu ești îndeajuns de pierdută, de distrusă, de lipsită de voință. N-ai făcut destule sacrificii".
Îi ceri îngăduința unui ceas de somn și doar în acel răstimp te vrea trează, la picioarele lui.
Trebuie să fii foarte obosită. Sleită. Foarte a lui.
Fără nici o graniță.
Să nu-i spui niciodată NU.
Fiecare NU e urmat de pedepse.
Nu știi niciodată la ce să te aștepți
Ce îți va turna cu pâlnia pe gât, încercând să te sufoce.
Ești acolo cu el, îl ții de mână, el țipă că îl sfâșii.
Îl mângâi, se apără violent.
"Durerea lui e mai mare", îți spui.
Știi bine că e un joc.
Ești prinsă în el ca într-un carusel diabolic.
Știi prea bine cu ce năluciri și otrăvuri ai de-a face.
Din țeasta lui țâșnesc confeti, bule de săpun, rafale de grindină, corbi.
Uneori chiar iepuri.
Palmele grele ale tatălui.
O voce tandră, binevoitoare te îndeamnă să fugi
Nu e nimeni acolo
Doar aparența unei ființe umane prin care vântul bate nestingherit
Ca prin odăile acelor case devastate
O voce și mai blândă, te încurajează să ți-l imaginezi
cu alt chip cu alt corp
"Vezi că e Stalin, un Stalin fără vlagă, leșinat, amnezic
mieros & îmbufnat
dacă-i dai cea mai mică putere
își înfige colții în beregata ta
Ai grijă"
Dincolo de straturile de durere, trebuie să fie ceva, un prag
o ieșire din labirint
spre lumină, te îndemni
Dar nu e nici un labirint acolo, e doar o simulare
Ceea ce nu vrei și nu vrei să pricepi e că sufletele sunt muritoare
Unele se sting înaintea trupurilor.
Ai iubit cândva o mamă moartă.
Știi prea bine că totul e zadarnic.
Dar tot încerci.
Copilul care ai fost scâncește în continuu, tremură, vomită
Se ghemuiește în fiecare noapte la pieptul ei de piatră.