Un drum spre înlăuntrul meu

Așteptam să mă îmbarc. Se anunța un zbor lung. Amsterdam-Bangkok. Primul meu zbor în afara Europei, singură. Terminasem facultatea de drept și-mi doream să uit de examene și dizertații. Îmi mai doream să fiu eu cu mine. Să-mi cunosc fricile și să învăț, în felul meu, să le controlez. Ai mei fuseseră destul de reticenți. "Singură în Thailanda e periculos" tot auzeam în jurul meu în timp ce-mi pregăteam bagajul. Dar nu m-am oprit. Strânsesem suficient de mulți bani lucrând în timpul facultății la supermarketul din colț, astfel încât să nu am nevoie de aprobarea lor.

În ziua de dinaintea zborului, mama m-a întrebat, ore bune, unde voi sta, cu cine mă voi întâlni, ce hostel, care baruri, ce plajă, ce temple. Doamne ferește să merg la vreo petrecere. În special nu la cele de Lună Plină, unde era sigură că se consumă droguri. Apoi a adormit lângă mine, cu ridurile de pe frunte acoperite parcă de toate grijile lumii.

Nu știam ce să simt în timp ce mă uitam cum doarme. Poate doar milă. Am rămas tăcută și am luat-o în brațe. Îmi părea rău că decizia mea de-a călători o făcea să sufere. Dar știam că nu eu eram vinovată pentru ceea ce simțea. Așa că, pe la șase dimineața, când încă nu se trezise, am plecat. Tata m-a îmbrățișat cu putere și mi-a urat să am grijă.

În cei douăzeci și doi de ani ai mei am auzit doar despre riscuri și pericole, iar acum simțeam că mă sufocam sub presiunea unor frici care nici măcar nu păreau ale mele. Așa ajunsesem să mă gândesc obsedant la cum aș putea să scap. Preaplinul acestor dezastre anunțate mă îndemnau doar să fug cât mai departe. Să mă pierd în mulțime pentru o vreme. Să nu mă gândesc la nimic, doar să văd locuri noi și, mai ales, să aflu cine sunt. Cine era fata de dincolo de iubirea și fricile părinților ei.

Pasagerii pentru zborul KLM către Bangkok sunt rugați să se pregătească de îmbarcare. Mi-am luat rucsacul, în care pusesem trei cărți, un costum de baie, câteva tricouri și pantaloni scurți și m-am așezat la coadă. Mă simțeam aproape stingher. Aveam impresia că eram singura tânără care călătorea, fără însoțitori, către o astfel de destinație. Simțeam privirile celorlalți îndreptate spre mine. Aveam oare pantalonii prea scurți? Sau tricoul? Poate nimeni nu se uita la mine și doar mi se părea.

Toate aceste gânduri, care refuzau să mă părăsească în ultima vreme, mă epuizau și deveniseră, în timp, un bruiaj chinuitor. Însă nu puteam fugi din calea lor. Puteam doar să le iau cu mine, iar acum aveam să călătorim departe împreună. Doar eu și ele, fără terapeut, fără instructorul de yoga, dar și fără ai mei.

Avionul era plin, iar eu primisem locul 10 E, la geam, lângă aripă. De cum m-am așezat, am început să-mi frâng mâinile agitată. Începusem să transpir, iar inima-mi pompa cu forță. Mi-am scos cartea lui Giovanni Papini, Povestiri stranii, și-am început să citesc. Sau, mai bine spus, să mă prefac că citesc, pentru că literele se unduiau haotic una după alta.
- Bună seara! Vom zbura împreună! Și tu tot singură? Și eu. Unde mergi?

Atât de multe întrebări, într-un timp atât de scurt. Am încercat să mă concentrez și să înțeleg cine era. Era un tip obișnuit. Aproape banal. Părea puțin mai în vârstă decât mine. Adică să fi avut douăzeci și cinci de ani sau puțin peste. Avea locul de la mijloc. Asta însemna că aveam să petrecem următoarele unsprezece ore unul lângă celălalt. Zâmbea într-una. Atât de relaxat și dezinvolt, încât aproape mă intriga.
- Bună seara! Da. Vom zbura împreună. Și eu tot singură, am răspuns șovăind.
- Iți place Papini? Povestiri stranii încă se odihnește liniștită pe un raft, în garsoniera mea. Mi-a plăcut mai mult Un om sfârșit.
- Îmi place mult cam tot ce scrie. Povestioarele astea mă invită adeseori la reflexie. Le iau după mine peste tot și, cum simt c-aș avea nevoie de un moment de introspecție, mă opresc în primul parc și le citesc. Le-am citit de cel puțin zece ori. Mă regăsesc în fiecare rând. Are el un mod anume de-a aduce la lumină angoasele semenilor, Înlăuntrul lor.
- Nu mă dau în vânt după angoasele oamenilor. Ce aduc ele în afara suferinței? Iar de cele mai multe ori sunt iluzorii, se petrec cel mai des în capul indivizilor, fără legătură cu realitatea.
- Doamnelor și domnilor, vă vorbește căpitanul. Suntem gata de decolare. Vă dorim un zbor frumos.

Am tăcut brusc și m-am refugiat din nou printre gânduri. Vocile celor din jur, ale căpitanului, ale însoțitorilor de zbor, împreună cu cea a camaradului meu, păreau să formeze un cocoloș la mine în stomac. Acum aveam crampe. Mi-am scos căștile din rucsac pentru a-mi distrage atenția și am început să ascult o meditație ce-ar fi trebuit să mă relaxeze. Am început să respir cu atenție, să observ cum aerul îmi pătrunde în plămâni și în abdomen. Mi-am pus o mână pe piept și mi-am închis ochii. În câteva minute, mă simțeam mai relaxată, iar avionul decola spre un cer senin de amiază.
- Și ce plănuiești să vizitezi?
- Sper să petrec cel puțin o lună. Așa că intenționez să văd Chiang Mai, Ayutthaya, Phuket, poate și Ko Pha Ngan. Aș vrea să merg la petrecerea de Lună Plină.
- Temple și o petrecere. Sună interesant aventura ta! Ai emoții? Este prima data când mergi în Thailanda?
- Am emoții mari! Am mai fost cu ai mei de câteva ori. Însă, niciodată singură. Am călătorit singură doar în Europa. Tu?
- Eu călătoresc de când mă știu și sper să fac asta până la sfârșitul vieții. Sunt un dependent de adrenalina. Trăiesc pentru călătorii, surf, skateboarding, trăiesc pentru a trai.
- Eu sufăr de anxietate, dacă tot suntem la capitolul descrierea personalității. Ideea de adrenalina mă sperie. Și o găină mă poate speria, am adăugat zâmbind ușor amar.

El a râs puternic. Apoi m-a privit cu o anumită candoare.
- O găină, zici? La ce-ți folosește frica asta? Nu te obosește?
- Ba da. De cele mai multe ori, mă simt desprinsă de mine. Spre exemplu, atunci când am un atac de panică.
- Adică există în tine și un sine plictisit de anxietate?
- Da. Saturat. Un sine ce privește toate grijile astea cu lehamite.
- Atunci, dă-mi voie să mă adresez acelei voci din capul tău. Numele meu este Eric. Și aș dori să zbor împreună cu?
- Luna. Numele meu este Luna. Așa s-au hotărât ai mei să mă numească. Și, poate nu tocmai întâmplător, cu gândul la o petrecere de Lună Plină.
- Par interesanți ai tăi!
- Da. Acum sunt părinți obișnuiți. Mă pun să-i sun de câteva ori pe zi. Nu au acceptat cu brațele deschise ideea că voi fi atât de departe de ei, pentru o perioadă nu foarte scurtă.
- Eu am o viață total independentă. Muncesc, câștig bani, apoi călătoresc. Ai mei și-ar fi dorit să mă fac avocat sau inginer. Însă, eu câștig bani din concursurile de skateboarding și surfing. Mărturisesc sincer că nu cred în munca de birou, nu mă pot imagina închis într-o cameră, opt ore pe zi.

L-am privit tăcută. Am observat că ținea în mână o carte despre meditație.
- Meditezi?
- Da. De câteva ori pe zi. Mă liniștește. De cel puțin două ori pe an mă retrag la un temple pentru a mă bucura de lipsa oamenilor. Postesc. De tot și toate. Tu?
- Eu meditez înainte de examene. Pentru a mă putea concentra mai bine, a lua note bune. E destul de importantă media de absolvire pentru casele de avocatură. Aș vrea să lucrez, într-un final, pentru o firmă renumită.
- Contează toate astea pentru tine?
- Da. Sunt importante. I-ar face și pe ai mei fericiți. Mă bucur când sunt mândri de mine. Mama se laudă zile întregi cu reușitele mele. Are un zid întreg plin de diplome.
- Dar ești fericită?
- Sunt bucuroasă uneori. Nu știu dacă sunt fericită. Singurele momente de fericire totală le trăiesc când observ cum frunzele copacilor foșnesc în vânt. Atunci simt o căldură în mine, pe care o consider fericire. Pentru că sunt prezentă. Simt adierea vântului, observ norii. Tu? Ești fericit?
- Sunt. Mai tot timpul. Orice lucru simplu mă poate face fericit. Un val. Chiar și un câine care mă aleargă. Lumea. Totul.
- Chiar totul, l-am întrebat, însă n-am terminat de adăugat ceva pentru că avionul a început să tremure. Trecem printr-o zonă de turbulențe, ne-a anunțat căpitanul. Eu am început să mă frământ și să respir precipitat. Mi-am căutat apa și o pastilă care să mă calmeze. M-am foit pe scaun. Am încercat să citesc, să meditez, să respir controlat. În timpul acesta, Eric ațipise lângă mine. Fără nicio tresărire pe chip. Relaxat. Zâmbind. M-am oprit din agitația care mă apucase și l-am învelit. A deschis ochii pentru o clipă, mi-a luat palma și mi-a sărutat-o, apoi a adormit la loc. L-am privit momente bune cum doarme. Cum nu e atins de frică. Cum nu-și închipuie ce e mai rău. Turbulențele au trecut. Mi-am întors fața spre fereastra care da spre un cer leneș și plin de nori pufoși, ce-mi aminteau de vata pe băț din copilărie.
- Ești bine?, m-a întrebat brusc, atingându-mi părul.
- Sunt puțin tristă. Mă uitam la tine cum dormeai liniștit în timpul turbulențelor. La fel ca majoritatea celorlalți pasageri, în timp ce eu abia respiram, și am realizat câtă panică port cu mine. Poate de asta mă simt atât de greoaie mai tot timpul, am adăugat rostind ultimele cuvinte cu lacrimi în ochi.
- Hai, nu plânge, nu fi copilă. Suntem atât de diferiți noi oamenii. Poate în câțiva ani vei fi un cu totul alt om. Poate toate grijile de azi, fondate sau nefondate, sunt doar emanația omului ce vei deveni mâine. Trebuie să existe ceva tâlc în zbuciumul tău interior, nu?
- Poate. Cine știe? Am răspuns, începând să găsesc firmituri de pace în cuvintele lui și realizând că petrec această călătorie scurtă lângă un străin care mă făcea să mă simt în siguranță și nespus de relaxată cu mine. L-am privit cum mânca o brioșă în timp ce-mi mai povestea ceva ce în mod sigur era hazliu, însă eu nu-i mai auzeam povestea, pentru că, în clipele alea, îmi doream, în mod paradoxal, doar să-l sărut. Să fac ceva spontan, ceva total neașteptat. Să simt necondiționat fervoarea ce era gata să ia naștere în mine, dar, în mod tainic, independent de mine. Experiență acestei trăiri îmi făcea inima să-mi tresare din motive noi, necunoscute până atunci, și-mi amintea de copilărie. De zilele în care petreceam ore lungi în parc, alergând cu picioarele goale prin iarbă sau făcând roata, în timp ce ai mei mă priveau râzând de fericire cu gura până la urechi
- Tu unde mergi? Cât vei sta? Am uitat să te întreb, i-am spus precipitat, încercat să rup tăcerea ce se cuibărea între noi.
- Cel mai probabil Kalim Beach, tot în Phuket. E un sat drăguț pentru surferi, dacă te tentează.
- Poate. Nu știu sigur. Nu m-am gândit niciodată la surfing. Dar cred că m-aș bucura să te văd pe placă.
- Atunci rămâne așa? Îmi faci o vizită? Iți las adresa?
- Da, i-am răspuns scurt știind că nu-l voi căuta. Sau nu de data asta. Poate la un moment dat în viitor. Mi-aș fi dorit mai mult să-l întâlnesc întâmplător, când nici nu mă voi mai fi așteptat. Să apară de niciunde și să ne refugiem de lume împreună. Într-un fel și el știa că nu ne vom revedea prea curând. M-a privit pentru câteva minute direct în ochi și, dintr-o dată, chipul lui luminos și vesel avea o urmă de mâhnire. Realizam amândoi cu regret că ne făceam promisiuni de care nu ne puteam ține și că întâlnirea noastră avea, în mod cel mai probabil, să-și piardă, în timp, urma în noi.