Restart

- Trage, trage, mă, dumnezeii lor, a auzit în căști, în timp ce schimba încărcătorul de la pușca automată.
- Trag, dar sunt mulți și nu prea mai am muniție.
- Dă cu o grenadă, să-i facem zeamă!
- OK, dau...

A desprins o grenadă din bandulieră, i-a smuls inelul și a aruncat-o spre partea cea mai compactă a grupului care se apropia de ei. Și-a adus aminte de vremurile când era pace. Fusese sportiv de performanță. Handbal. Multiplu campion. Și cu diplomă în medicină sportivă și psihologie. Probabil că toate astea au contat ca să-l recruteze pentru una din unitățile de operații speciale. Plus că invazia începuse și nu mai era timp pentru prea multă instrucție și pregătire avansată. Dar s-a integrat perfect. Ai fi zis că făcuse asta toată viața. A aruncat grenada cu forța cu care bătea un șapte metri la handbal. S-au adăpostit și s-a auzit explozia. Un vârtej din resturi de corpuri, obiecte și pământ s-a ridicat și s-a împrăștiat odată cu zgomotul.
- Așa, mai dă-le una!

S-a ridicat și a reușit să arunce a doua grenadă dar de undeva, un proiectil rătăcit l-a nimerit. Și-a dat seama că a fost lovit în plin. Nu s-a panicat. Fusese antrenat pentru asta. S-a văzut ca într-o proiecție extra-corporală, de sus. Era întins, nemișcat, în timp ce totul se făcea roșu în jurul lui. Dar nu era mort. A apărut textul PROGRAM TERMINAT.

Erau dislocați în avanpostul Wells, de pe linia frontului. Sosiseră de curând cu provizii și echipamente ca să susțină trupele combatante deja aflate acolo. Așteptau ordinele pentru a începe primele misiuni. Până atunci își omorau timpul în simulator. Acum tocmai se consumase încă un scenariu ratat. Într-adevăr, nivelul de dificultate era maxim dar poate că lipsea și motivația realității, adrenalina pompând în cinci dimensiuni, nu doar într-un spațiu virtual.
- Hai să mai facem una! îl auzi pe C1895. Așa arătau indicativele lor. C se pare că venea de la camarad sau cam așa ceva și numărul era matricola primită la înrolare.
- Hai, poate acum ne iese, răspunse C1896...

Și-a coborât viziera iar sunetul ambiental i-a învelit simțurile într-atât încât parcă respira aerul umed și simțea mirosul mlăștinos al smârcurilor prin care se strecurau spre punctul de contact. Și-a strâns arma în mâini și cu un gest de surprindere s-a uitat la ea și a exclamat:
- Wow, am primit un upgrade la armament?
- Păi da, poate că și-au dat seama că aveau un scenariu stupid și că nu puteam să-l facem cu rablele alea. Ăștia au pielea ca tabla și mai au și costume din nu știu ce material impenetrabil.
- Văd că avem muniție penetrantă, cu ghidare laser, grenade cu detonare multiplă, ha, pe astea ni le tot fluturau ca prototipuri. Bun așa!

S-au apropiat de locul în care știau că va începe iadul. Și-au văzut dușmanii, erau acolo: abia debarcați, avansând în formație ofensivă, toți înalți peste doi metri, blindați de sus până jos, gata să distrugă tot ce le-ar fi stat în cale. Alarma de perimetru urma să sune și aveau să înceapă să tragă unii în alții non stop. Misiunea lor era să mențină pozițiile și să lichideze cât mai mulți adversari până la sosirea suportului aerian care ar fi distrus cu armamentul greu pozițiile inamice. Nici de data asta n-au reușit.
- Încă o rundă? l-a întrebat C1895.
-Nu. E târziu. Mă duc să mă culc.

Nici n-a apucat să adoarmă bine și sirenele au început să sune. În megafoane s-a auzit anunțul care a pus toată unitatea în mișcare: Atențiune! Atențiune! Acesta nu este un exercițiu! Avem o situație reală de luptă! Prezentați-vă la posturi!

În câteva minute erau toți pe platou, echipați, înarmați până în dinți și se îmbarcau în transportoarele care urma să-i ducă în perimetrul tactic, acolo unde se semnalase prezența ostilă. Când au ajuns acolo se trăgea deja din structurile defensive automate. Câteva din turnurile de apărare fuseseră distruse dar rămăseseră, totuși, atâtea cât să-i protejeze până la intrarea în dispozitiv. Iadul cu care se obișnuiseră în simulator se dezlănțuise în realitate și era multiplicat cu fiecare combatant care descărca încărcător după încărcător. Și în aer lupta era la fel de intensă: dronele unora contra dronelor celorlalți. Tunuri cu plasmă, arme cu puls electromagnetic, măsuri de contracarare, scuturi energetice, grenade cu nanosfere, gloanțe cu fosfor și raze laser... Armamentul avansat de ambele părți părea că va prelungi confruntarea la nesfârșit, pe măsura resurselor cu care își realimentau arsenalele. Dar la un moment dat, revărsarea imensă de forțe s-a polarizat într-un nucleu care a absorbit toată energia din câmpul de luptă și brusc, a făcut implozie. Și s-a făcut liniște. Până și cei care urlau, răniți, au tăcut. Nicio armă nu mai funcționa. Toate dronele s-au prăbușit. Suportul aerian nu va mai ajunge. C1896 nu avea decât un pumnal în echipamentul standard, mai degrabă pentru supraviețuire decât pentru atac. Dușmanii nu aveau nevoie de nimic ca să-l facă bucăți în lupta corp la corp. Și acum se apropiau, fixându-l cu ochii lor galbeni cu pupile reptiliene. Solzii le străluceau în lumina crepusculară și deja simțea ghearele lor sfârtecându-l odată cu ceilalți, unul câte unul, până nu mai rămâne niciun supraviețuitor. A simțit prima lovitură în plin. Panica i-a blocat orice reacție. La asta nu se aștepta și niciun antrenament nu e îndeajuns ca să te pregătească pentru un asemenea moment. Totuși, nu simțea nicio durere. S-a ridicat brusc și a făcut ochii mari. Se trezise. Ce coșmar! Bine că am visat, pot să dau restart, ca să zic așa, și-a spus.

Apoi a încercat să se dea jos din pat. N-a reușit. Era înțepenit. În schimb a auzit o voce. Era chiar vocea lui:
- Hai că ăsta e praf. Pregătiți altă clonă, îi puneți indicativ C1897, încărcați același program cu tot cu actualizări și dați-i drumul în teren. Poate face treabă mai bună de data asta.