Pe drum

Pe bancheta din spate, la mijloc între cei doi copii, se lăsa legănată de unduirile mașinii pe serpentine. E ultima zi de vacanță, se gândi, sunt la fel de obosită ca în prima zi. De mâine iar, bagaje, avioane, taxiuri. Poate o să reușesc să dorm poimâine, pufni singură în râs, când ajungem acasă.

Bonita, bonita, îi atrase atenția vocea șoferului. Gesticula către coastă, unde, într-adevăr, Villa Franca do Campo își înșira căsuțele albe, deschizându-se în evantai luminos spre port.

Șoferul nostru nu știe engleză, dar ne înțelegem de minune, dădu ea din cap, încurajator, el în portugheză, al meu în spaniolă și în românește, amândoi țăcăne pe scaunele din față într-o conversație relaxată, ca doi vecini pe bancă în fața blocului, în limba gimnastică aplicată peste un fond latin. Nu pierdem aproape nimic din sensul frazelor lui, se mira ea, își trimite emoțiile în gesturi, cum arată acum pasionat spre plantația de banane acoperind, verde, până în depărtare, panta muntelui pe care se înșiră serpentinele.

Mami, ce zice despre banane, o întrebă fetița, și ea cu urechile ciulite, deși nu înțelegea portugheza. Rămase uimită cu ochii pe fereastră auzind despre bananieri și femeia își dădu seama că fetița nu își imaginase niciodată cum arată pomul care le crește.

Ăsta micu' mi-a adormit pe antebraț și îmi amorțesc degetele, se strâmbă ea, dar mai bine să doarmă un pic acum, decât după-amiază. O să număr în gând și de fiecare dată când ajung la douăzeci o să încerc să mut un pic mâna până când mi-o eliberez și în loc îi pun rucsacul ca sprijin pentru cap.

De câți ani aveți mercedesul, îl auzi pe Victor, întrebând direct în românește.
De 27 de ani, răspunse șoferul în portugheză și nu am avut nici o problemă cu el. Motorul e cel original, nu s-a stricat niciodată. Mașinile, în vremea aceea, erau făcute să reziste o viață, așa cum ar trebui să fie toate mașinile.
Dacă vă luați acum alta nu o să mai țină 27 de ani, râse Victor.
Nici prin gând nu îmi trece să o schimb, e mașina mea pentru totdeauna, hohoti și șoferul, accelerând ca lunaticul în curbă.

Eu nu am centura, aici la mijloc, bombăni ea în barbă, agățându-se de scaunul din față cu mâna liberă. Fetița se legăna amuzată în dreapta și în stânga pe banchetă, scoțând câte un oooo la fiecare schimbare de direcție. Băiețelul se strâmbă în somn ca un bursuc îmbufnat și se agăță mai tare de brațul mamei.
În lateral, prin amândouă ferestrele vedea cu coada ochiului trecând fulgerător uriașe tufe de hortensii albastre. Arată pufoase ca niște pernuțe, mi-aș apăsa fața pe inflorescențele proaspete, răcoroase, să simt în nări cum curge azurul acela spre mine. Pe unde nu sunt hortensii sunt celelalte tufe de crin african, cu grațioase tije violet-purpurii ridicându-se mândre între frunzele uriașe, etalate. Seamănă cu usturoiul sălbatic, se amuză în gând, dacă eu aș fi mică, mică, o pitică cățărându-mă cu greu printre frunze, lansându-mă ca pe tobogan pe luciul lor spre uriașul turn verde ridicând un smoc de floricele mov ciufulite de vânt. Of, iarăși mă suflă, uite cum îmi deranjează petalele, și ție, și mie, își imagină ea vocile pițigăiate ale florilor.

Bonita, bonita, o trezi din visare exclamația șoferului, gesticulând larg.

Ajunseseră pe buza muntelui vulcanic. Pe ambele părți ale drumului se deschideau hăuri, sub pojghița de ierburi verzi se ghiceau structurile din piatră vulcanică, zvârlite cu furie, odată, demult, la nașterea insulei, de explozii uriașe, împrăștiate pe versanți ca niște bucăți dintr-un puzzle tridimensional. Pe o parte, panta cu pășuni verzi și hortensii se termina cu abrupta coastă.

Deschideți fereastra, faceți poze, o încurajă șoferul, o să merg încet aici.

Privit din depărtare oceanul era doar o nesfârșită plăcintă albastră. De aici nu se aud valurile, se gândi ea. Ascultase nopți în șir, din camera de hotel, între țipetele de pescăruși, vânători nocturni, izbirile de țărm ale valurilor, neobosite, vâjâind același ritm. Reușea într-un final să adoarmă, imaginându-și cum corpul ei devenea apă, vizualiza zdrobirea fără durere de stânci, căderea în ploaie pe plăcile negre, calde încă, se simțea apoi suptă înapoi spre larg, recompunându-și un alt corp în curentul puternic, tot mai departe în oceanul opac. Acum însă, în plină zi, de pe vârf de munte, oceanul sclipea albăstrui nevinovat, până la orizont, cu blânde unduiri, reflectând în roz norii trecători.

Celălalt hău se termina cu un lac de turcoaz. Coborau spre el parcă adâncindu-se în verde, umbriți de păduri tot mai umede, cu aburi calzi țâșnind dintre pietre, ridicându-se în aer fantomatici, printre siluete de platani.

Ajunși în satul din vale, șoferul îi lăsă la marginea băilor termale și după o mie de indicații detaliate unde să se scalde și ce să viziteze, plecă fără să accepte să fie plătit, cu promisiunea că tot el îi duce înapoi la sfârșit de zi.
Își petrecură ziua în piscinele cu ape fierbinți și plimbându-se halucinați prin uriașul parc botanic.
Suntem toți obosiți, îi privi ea, ne mișcăm ca niște marionete amețite pe alei, trecem amorțiți printre atâtea lucruri de văzut, sunt prea multe, nu mai știm să simțim frumusețea acestui loc. Nu-i nimic, ne rămâne de vizitat pentru data viitoare, se încurajă singură.

La ora fixată pentru întâlnire, șoferul îi întâmpină cu același entuziasm. Câtă cafea o fi băut, mi-ar trebui și mie una acum, dar apoi iar nu mai adorm, mai bine încerc să vorbesc cu el.

Sunteți născut aici, îl întrebă, într-un amestec timid de italiană, portugheză și spaniolă care-l făcu pe Victor să se amuze.
În Agua d'Alto, confirmă direct șoferul. Toată familia mea e pe insulă. Suntem o familie mică. Ne adunăm uneori, iarna, la băile acestea termale pe care le-ați vizitat, să facem un picnic cu toții și să bem ceai făcut direct cu apă fierbinte de la izvor. Are un gust ușor acru.
Nu ați locuit niciodată altundeva?, se miră ea.
Spre surprinderea ei, șoferul tăcu. Oare nu m-a înțeles, să încerc să întreb altfel, se gândi.
Ați vizitat și alte țări?, încercă ea.
Mda, fu răspunsul sec. Apoi o altă perioadă de tăcere. Am fost când eram tânăr. Știți, armata era obligatorie pe vremea noastră. Am luptat în Angola, în anii '70, dădu el din mână ca și cum ar fi încercat să împingă la o parte o amintire.

Era rândul ei să rămână, siderată, cufundată în tăcere.

Războaiele sunt o nebunie de neînțeles, confirmă Victor.
Exact, întări șoferul, nu puteți să vă imaginați. Taca taca taca, făcu el gestul cu o mitralieră imaginară, apucându-se apoi de frunte. De neînțeles.

O junglă fierbinte în care cele mai sălbatice animale pândind în umbră sunt chiar oamenii, se întristă ea. Omul acesta din fața ei, un ucigaș fără voie, curmător de alte vieți, vinovate sau nevinovate. La nivelul soldaților nu ajung oricum decât ordinele directe, neîncărcate de sens, doar de vinovăția pe care o poartă mai apoi restul vieții. Ca el, măturând-o din vreme-n vreme din fața ochilor cu mâinile fluturate, ca să o uite o vreme.

Ca și războiul de acum din Ucraina, încercă Victor să îndepărteze tensiunea.
Da, exact, nebunul acela, ce face cu țara lui, ce face cu ceilalți, se înfierbântă șoferul. Și pentru nimic.

Tăcură iarăși. Mașina urcase prin perdeaua de ceață din nou pe culme, acum cobora panta spre ocean.

Bonita, mormăi șoferul, arătând vag în depărtare insula Santa Maria. Bonita, repetă, arătând insulița din proximitatea coastelor orașului Villa Franca do Campo. Vreți să vă arăt un loc secret, de unde o puteți fotografia de aproape?, se entuziasmă el apoi.

Acceptară mai mult ca să îi facă plăcere, venea seara și îmbăierea în ape termale îi storsese de energie. În plus, iar a adormit ăsta micu', o să am o noapte dificilă, se gândi ea.

Ieșiră pe un drum îngust, printre ferme de vaci, până pe malul oceanului. Aici plaja era îngustă, valurile se ridicau în colace uriașe, atingând la unison malul pe toată lungimea golfului. La o aruncătură de băț, peste întinderea de ape frământate de spuma albă, coșul mini vulcanului de pe insuliță se vedea în detaliu, cu arbori și ierburi, cu bărcuțe cu pânze ancorate cu grijă, înșiruite ca pentru somn.

Când au ajuns la hotel, noaptea era neagră. După o mie de mulțumiri și de ultime explicații, cu un copil adormit în brațe și fetița trăgând-o de fustă ca să se grăbească, se întoarse încă o dată spre el, privindu-i, pentru prima oară, își dădu seama, ochii albaștri înnegurați.

V-ați dori să plecați vreodată de pe insulă?, glumi ea.
Nu, răspunse el, uimit.