Azi a început ca ieri. Ieri a fost exact ca alaltăieri, iar mâine va fi ca azi, ieri sau alaltăieri. Timpul se scurge în toate direcțiile, umplând cu emoții exaltate, durere și regret, striațiile abisale din palmele unei zeități fără sex, nume sau chip. O entitate colțuroasă cubistă, formată din toți zeii, zeițele, spiritele, zânele și sfinții aduși în valizele imigranților, veghează somnul urmașilor primilor veniți. În urechi le suflă muzici și vise încâlcite despre locuri pe care nu le-au umblat niciodată și personaje incoerente, aducând vag cu rude decedate demult, ale căror amintire trebuie venerată în prezent, la altarele familiale sau la slujbele de duminică.
Maia nu era un copil ca oricare altul. Sau cel puțin așa simțea ea, că era diferită, fiindcă vedea lucruri nevăzute de alții și avea presimțirea că va muri de tânără. Nimic din cotidianul său nu anunța o astfel de întorsătură în viața sa de copil iubit de părinți și adorat de bunicii pe care îi vedea măcar o dată la două săptămâni pe WhatsApp, după ce aceștia primeau poze documentând fiecare moment din săptămână: tartina de la micul dejun, joaca la parc, desertul futuristic de la patiseria sa preferată, plimbarea de seară la lac, sau bătaia cu perne după o zi glorioasă.
În camera Maiei, după lectura de seară întunericul devenea palpabil, se ascundea sub pernă și îi învăluia fața, apoi corpul întreg, într-un voal translucid și paralizant, prin care lumea devenea misterioasă și ostilă în același timp. Prin perdea se deslușeau siluetele contorsionate ale copacilor din grădină, uscați și mai negri decât noaptea, mișcători și din ce în ce mai aproape. Vorbeau o limbă pe care Maia reușea să o înțeleagă fiindcă nu era de fapt o înșiruire de cuvinte, ci mai degrabă o cacofonie din toate limbile pământului aduse de refugiați, expați și imigranți de toate felurile și din toate timpurile. Codificată în nervurile frunzelor, întipărită în scoarța bătrână și adiată de vântul Vestului Sălbatic, în limba asta colectivă nu era nimic de priceput, ci numai de ascultat și de îngânat. Maia fredona diminețile melodii stranii pe care părinții se amuzau să le asocieze cu hit-uri auzite la radio. "Nu, nu e cântecul ăsta, deși seamănă... Câte încercări ne dai să ghicim?" "Niciuna, nu aveți ce ghici."
Întâmpinând atâta încăpățânare și recunoscând totodată înclinația fiicei lor către muzică, părinții Maiei au încercat să o ajute să își găsească un instrument la care să cânte și care să îi permită să dea o formă fixă muzicii pe care o fredona. După câteva lecții de pian, Maia i-a convins că nu era un instrument potrivit pentru muzica ei. De altfel, pianul cumpărat de la bătrâna Ida era plin de duhuri care-i intrau în urechi de îndată ce degetele reușeau să lege o melodie în mod mai armonios. "V-am zis să nu mai cumpărați lucrurile altora, mai ales că sunteți printre străini..." le spunea bunica pe WhatsApp. "Are dreptate copilul, cine știe ce s-a întâmplat în viața bătrânei și câți copii au plâns încercând să cânte la pianul acela. Copiii simt lucrurile astea, degeaba vă dați ochii peste cap și credeți numai în știința voastră."
După pian au urmat lecțiile la vioară, abandonate și mai rapid decât cele de pian. "Unchiul tău a fost violonist la Filarmonica din Iași, ai fi putut face un efort, dar efectiv nu vrei. Nu știu cui îi semeni cu încăpățânarea asta..." Mama Maiei atingea aici miezul problemei. Maia nu semăna nimănui, nici pe linie maternă, nici pe linie paternă. Numai la chip aducea cu ea și soțul său într-un fel comic chiar, făcându-i să arate ca frate și soră, mai ales când erau toți trei și când își arătau emoțiile puternice de fericire sau de supărare. Aveau aceleași gesturi, aceleași grimase, același râs în hohote molipsitor, cu toată fața și corpul deschizându-se ca un lotus carnivor devorând amărăciunea lumii. Mintea Maiei era însă clădită după altă matriță, atât de diferită de a lor, că uneori se întrebau dacă nu ar trebui să se întoarcă în Europa măcar pentru câțiva ani, timp în care să construiască acea punte între ei și copil, la care să contribuie toate neamurile, peisajele familiare și experiențele în limba maternă care i-au format și pe ei. Din păcate mersul lumii urmărește o singură rotație, o singură linearitate care face imposibilă orice întoarcere la origini.
Prima tobă i-au luat-o la Pow-Wow-ul de la Daybreak Center, din Discovery Park. Era din piele gălbuie și subțire, întinsă pe o ramă de lemn, cu un cap de vultur desenat în roșu și negru în mijloc, ușor de ținut într-o mână, în timp ce cu cealaltă se bătea ritmul cu un baton scurt, înfășurat la capăt într-un burete gri. Maia a înțeles că nu era vorba de un instrument ca oricare altul când i s-a atras atenția imediat să nu o țină cu fața în jos pe iarbă, fiindcă va atrage ca un magnet duhurile din pământ care se pot strecura apoi în lumea noastră prin sunetele emise. Le-a spus părinților că nu are nevoie de profesor ca să cânte la tobă, fiindcă muzica asta nu se învăța și nu se cânta la filarmonici, neavând început sau sfârșit.
La cincisprezece ani Maia avea deja formația ei de grunge. Într-un interviu la gazeta școlii a fost întrebată care este secretul succesul său, de unde îi vine inspirația: "Noaptea stau cu urechile ciulite și visez cu ochii deschiși, trăiesc mai intens decât ziua. De altfel, simt că viața e prea scurtă, și atunci am mai multă presiune să compun toată muzica pe care mi-o transmite locul ăsta."