Dialogul

O să fac ceva riscant. Ceva ce nu ar trebui să fac. Probabil că asta va strica totul dar simt că e ceea ce trebuie să fac. Nu m-aș putea concentra pe poveste dacă acest detaliu nu ar fi clar de la bun început. Sau aș risca să scap de sub control firul narațiunii așa cum s-a întâmplat de atâtea ori. Așadar o să vă dezvălui un aspect important. Unul din personajele principale moare la sfârșit. Gata, am făcut-o. Pfuu, sincer, mă simt puțin mai bine acum că am stabilit această coordonată destul de importantă. Mă rog, dacă suntem argumentativi (și puțin cinici), putem să zicem că asta nu e cine știe ce revelație. Este soarta care ne așteaptă pe toți până la urmă. Dar nu o să adaug alte detalii (cum, când, unde). Acum că am depășit partea cea mai stresantă putem să ne concentrăm pe povestea noastră. Al cărei sfârșit, iată, e deja cunoscut. Poveste e mult spus. Mai degrabă o scenă. Avem o scenă cu cel puțin două personaje care au o conversație. Dar să nu dezvăluim prea multe. Mai bine să dăm cuvântul unuia dintre ele.

- Vreau să fiu fericit așa că sunt fericit. Mă fac singur fericit. Am pierdut totul și apoi am decis să nu mă mai agăț, să dau drumul. Nu are rost să lupți împotriva curentului. Râul întotdeauna învinge. Mai bine călărește-l ca pe o creatură mitică. Așteaptă-ți rândul și apoi urcă-te pe spinarea lui. Unde se duce? Destinația nu contează. Călătoria în sine este scopul. Obiectivul. Punctul final. Deci ceea ce înseamnă este că totul este neînsemnat. Totul curge. Sau zboară. În funcție de definiția pe care o accepți pentru gravitație. Da, gravitație. Ceea ce este atașat tuturor lucrurilor din câmpul nostru de percepție. Intenția de a reintegra divergentul în întreg. Deci mă fac singur fericit pentru a mă împotrivi previziunii. Tai împotriva firului. Nu este în van pentru că totul este în van. Am obosit să mă las absorbit de propria durere. Am purtat-o cu mine atâta vreme. Speranța la fericire m-a apăsat și am cărat-o până am ajuns să cred că este o parte din mine. Ceva cu care m-am născut, ca o diformitate. Când de fapt a fost un verdict tatuat cu forța de perna otrăvită ce mi-a fost oferită să îmi pun capul. Broderia ei lăsând amprente pe obrajii mei în fiecare seară. Injectându-și agenda adânc sub pielea mea până a pătruns prin zidurile mele interioare. Acolo în marea sală unde m-am creat. Acolo unde în naivitatea mea credeam că sunt în siguranță departe de orice intruziune. Pământ solid, pământ sfânt departe de...
- Poate că problema ta e că vorbești prea mult. Ți-a zis cineva vreodată că vorbești prea mult?
- Au, cât de direct. Asta a durut. A durut dar mi-a plăcut. De fapt nu mi-a plăcut dar venind de la tine mă deranjează mai puțin. Mi s-a mai spus că gândesc prea mult. Dar nu că vorbesc prea mult. Poate chiar opusul. Am fost acuzat că nu comunic destul.
- Păi nu e chiar același lucru, nu-i așa, zâmbi ea.
- Ai dreptate, zâmbi și el.

Apoi după câteva clipe de tăcere îi zise.
- Zi-mi ceva despre tine atunci. Ceva anume. Eu o să te ascult fără să te întrerup. În plus avem timp. Timpul e singurul lucru pe care îl avem aici din abundență. Zi-mi ce te face pe tine fericită? Am ajuns la concluzia că e cea mai importantă întrebare pe care ar trebui să ne-o punem. Și nu e o întrebare ușoară deloc. Cât din ceea ce credem că ne face fericiți e autentic, personal și cât este programat din afară? Chiar avem nevoie de tot ce credem că avem nevoie pentru a fi fericiți?

Înainte să aflăm ce îi răspunde să punem o scurtă pauză și să mai adăugăm niște detalii. Unde se află personajele noastre? Ar putea fi într-un compartiment de tren. Sau într-o sală de așteptare. Sau într-un salon de spital. Poate în holul somptuos al unui teatru la pauza dintre acte. Sau la masă la o petrecere privată. Fiecare din ei cu un pahar de șampanie în mână. Nu știm deocamdată. Pentru moment îi putem imagina pe o scenă goală, fără recuzită. Sunt așezați pe câte un scaun. Față în față. Scena e aproape în întuneric, doar între ei cade lumina de undeva de sus. Scena nu există de fapt. Nu este o scenă adevărată cu podea de lemn și reflectoare agățate la înălțime. Nu știm nici măcar dacă există o sală pentru scena noastră sau spectatori. Avem două personaje suspendate în timp și spațiu pe o scenă aproape goală construită în imaginație. Întâmplător, sau nu, se află într-un moment în care totul este aliniat pentru ca ei să poată avea o conversație. Sinceră. Nu au nimic de pierdut. Sau poate totul este pus pe masă și se joacă pe o ultimă carte. Poate miza este însăși viața lor. Încheiem pauza.
- Despre mine? Nu e nimic interesant de știut despre mine, își încruntă ea sprâncenele a mirare și ușor disconfort.

Se ridică de pe scaun, se întoarse cu spatele la el și se îndepărtă câțiva pași. Continuă cu spatele la el.
- Mă întrebi despre fericire. Poate tocmai asta e problema. Că nu am o definiție clară. Cum aș putea să ating ceva pe care nu îl pot defini. Cu toate acestea, în mod paradoxal, deși nu aș putea zice ce înseamnă să fii fericit știu că sunt nefericită. Crezi că e un nonsens?
- Uneori imposibilul e singura explicație posibilă. Zi-mi despre nefericirea ta, o încurajă el.
- Ce ar fi de zis despre nefericire?, zise ea făcând o mică pauză. Pentru multă vreme am considerat că poate e ceva în neregulă cu mine dar acum am acceptat să trăiesc cu ea și nu o mai văd ca pe un fel de defect sau deficit. Nu, nu sunt fericită. Pot fi mulțumită. Uneori. De cele mai multe ori sunt resemnată. Accept ce o să vină. Văd sfârșitul, mi l-am imaginat de multe ori. Și asta în mod bizar mă încurajează uneori. În majoritatea timpului însă existența mi se pare futilă și fără sens. Epuizantă. Incontrolabilă. Ca o cădere în gol. Ca o alunecare pe tobogan. Nu îmi place cuvântul tobogan. Cuvintele odată rostite își schimbă uneori sensul pentru mine, se transformă, devin sunete și sunetele contează pentru mine. Unele sunete mă relaxează, altele mă enervează teribil. Despre ce vorbeam? Și mie mi se întâmplă uneori să mă pierd în șirul gândurilor. De multe ori criticăm la alții propriile defecte. Și mie mi s-a spus că vorbesc mult și fără sens. Deci vorbeam despre nefericire. Tind să îți dau dreptate, cred că de cele mai multe ori e responsabilitatea noastră să ne facem fericiți. Iar eu dacă sunt sinceră, nu cred că pot să fiu fericită.
- Cât de mult contează situația în care suntem?
- Aș minți dacă aș zice că nu contează. Atunci când simțurile tale sunt suprasolicitate de stres și durere fericirea e ultimul lucru la care te gândești. Dar chiar și înainte de a ajunge aici. Nu cred că am fost vreodată pe deplin fericită.
- Interesant ceea ce zici și cred că zicem de fapt același lucru. Poate fericirea e pur și simplu lipsa durerii. Și uneori durerea vine din interior. Uneori alegem să ne facem singuri rău. Chiar și situația actuală. Da, nu e ideală, dar în cele din urmă ar putea fi mult mai rău. Aleg să fiu optimist, să gândesc pozitiv. Aleg să fiu fericit. Și atunci sunt.

În acest moment pe scena noastră înconjurată de întuneric pe care se aflau până acum doar două scaune și două personaje vom adăuga câteva elemente. Între personajele noastre cad de undeva de deasupra scenei două ziduri paralele despărțite de un un culoar. Zidurile sunt transparente, probabil din plexiglas. Personajele noastre se află fiecare în câte o celulă. Iată că din toate variantele posibile enumerate mai devreme se creionează neașteptat una mai puțin fericită.

Fiecare din celulele lor are lumină în partea cu peretele transparent iar restul este întunecat pentru moment. Celulele sunt identice ca și cum ar fi în oglindă. Un pat pe un colț al peretelui întunecat. O masă și un singur scaun în partea dinspre peretele cu lumină. Toate trei sunt bine ancorate de podeaua solidă. Pe celălalt colț al peretului din spate se află toaleta, o chiuvetă și un cap de duș, toate expuse fără nici un fel de paravan separator. Deși despărțite de cele două ziduri, personajele noastre se pot auzi foarte clar pentru că există microfoane și difuzoare ascunse în pereți. Sunt împreună în această situație de luni de zile. Discută în fiecare zi despre diverse subiecte. Despre viața lor, despre trecut, despre viitor, despre cărțile citite, muzica preferată sau filmele care le-au schimbat viața. Uneori calm, alteori înflăcărat dar atunci când nu își petrec timpul citind o fac discutând și dezbătând diverse teme.

Primul gând când ea se trezise în celulă a fost că ajunsese la închisoare. Își aducea aminte că fusese la un festival și că băuse câteva beri dar nu atât cât să aibă durerea asta de cap. Poate că băuse mai mult decât își aducea aminte și grupul ei de prieteni făcuse ceva nebunie și fuseseră arestați. Realiză repede însă că nu arăta ca o închisoare normală. De o parte a încăperii era un perete luminos, translucid, prin care nu vedea nimic dar instinctiv se întrebă dacă nu era cineva dincolo de geam care o putea vedea pe ea. Restul pereților păreau din metal sau un plastic foarte rezistent. Nu existau ferestre sau alte surse de lumină și era total izolată fonic. Mobilierul minimal și fixat de podea, patul tare, dintr-o singură bucată, fără saltea, cearceafuri sau pernă. Masa goală, mica noptieră de lângă pat de asemenea. Nu mai era în hainele ei ci într-un fel de pijama lejeră gri deschis.

A strigat mai întâi timid și apoi până a răgușit dar nimeni nu i-a răspuns. A pipăit toate zidurile și podeaua. Apoi le-a lovit cu furie până când mâinile și picioarele i-au pulsat de durere. După o vreme în unul din zidurile laterale s-a deschis o firidă și a apărut o tavă cu mâncare împachetată ca cea servită în avion în timpul zborurilor lungi. Era prea furioasă să mănânce așa că a smuls tava și a aruncat-o înspre peretele translucid. Apoi a apucat-o și a încercat în van să îl spargă dar nu a reușit nici măcar să-l zgârie. După o vreme s-a așezat pe jos frântă de oboseală, a cules unul din pachețelele pe care scria "Apă" l-a deschis și a băut. De îndată ce a făcut asta peretele translucid și-a schimbat brusc proprietățile și a devenit perfect transparent. Prin peretele ei și prin peretele de vizavi vedea perfect acum în celula de lângă. Arăta aproape identic cu celula ei dar avea mult mai multe lucruri. Măsuța avea obiecte de birou și caiete și lucruri de scris. Pe pat era așezat un bărbat care citea. Era îmbrăcat la fel ca ea în aceleași haine comode gri. Părea să aibă 30 poate 40 de ani. Era greu de zis din cauza bărbii stufoase care îi ascundea fața. Era absorbit de lectură, nu observase imediat că ea îl vedea acum. În cele din urmă o văzu bătând disperată în geam și se ridică de pe patul lui și se apropie de geam. Era calm și îi făcu și ei semn să se calmeze. Atât cât a reușit să comunice prin semne a înțeles că și el era prizonier dar nu era clar cine îi pusese acolo.

Când a înțeles că nu are cum să o ajute a continuat să arunce cu lucruri și să lovească peretele transparent până când, epuizată, a adormit. Când s-a trezit, era în pat și toată camera fusese curățată. Peretele era iarăși translucid. În firida din perete o aștepta mâncarea. Bău cu poftă porția de apă și peretele deveni transparent. Primele zile încercă să găsească modalități să scape. Celălalt prizonier o privea din când în când calm și își vedea de rutina lui. Din când în când peretele lui devenea translucid ascunzând ce se întâmpla în celula lui. Presupunea că era pentru momentele când folosea dușul sau toaleta. Altfel își ocupa majoritatea timpului citind. Calmul și resemnarea lui o enervau și mai tare. Dar înțelese destul de repede că nu putea face mare lucru și că era mai bine să respecte regulile și că viața ei nu se mai afla deloc în controlul ei. Încercase să refuze mâncarea dar după o vreme adormea și se trezea pe pat. Pe mâna ei simțea locul unde fusese înțepată cu branula unde fusese atașată o perfuzie și simțea de asemenea în gură și gât urmele dureroase ale furtunului prin care fusese hrănită forțat. În schimb dacă respecta programul de mese, de curățenie a camerei și personală primea recompense. Vizibilitatea prin geam. Mâncare mai bună. Apă caldă la duș.

Într-una din zile, la puțin după schimbarea de atitudine, celălalt prizonier se apropiase de geamul lui și îi arăta ceva pe unul din pereții celulei ei. O firidă se deschisese și avea acces la un mic panou cu două butoane. Apăsă primul buton. Controla transparența și lumina geamului. Îl apăsă șovăind pe al doilea. Deschidea o legătură telefonică cu celula alăturată. Raul îl chema pe vecinul bărbos. Nu ar fi ghicit niciodată. I-ar fi zis Peter sau poate Adrian. Dar nu Raul. Julie, îi răspunse la aceeași întrebare. Nici el nu știa unde sunt. Si el era prizonier. Cu câteva luni înaintea ei. Nici el nu știa sigur de cât timp. După mărimea bărbii și câte cicluri numărase el estima vreo 7 luni în total. Nu avusese niciodată contact cu cel care îi capturase. Trecuse prin același scenariu ca ea. Încercase să scape. Să opună rezistență. Înțelesese repede că nu are rost.

Multă vreme vorbiseră numai despre asta. Despre situația lor. Cine îi adusese și mai ales de ce. După o vreme și ea începuse să se obișnuiască cu rutina care i se impusese. Zilele treceau dar cu greu puteau fi numite zile. Ea se gândea la ele ca la cicluri. Trecuseră câteva sute de cicluri deja. Mâncarea apărea în firidă de trei ori pe ciclu. Hainele de schimb în același loc. Tot acolo depuneau hainele purtate. De două ori pe ciclu peretele de plexiglas își pierdea transparența și concomitent se pornea apa la duș. Când era timpul să doarmă, lumina își pierdea intensitatea. După o vreme începuse și ea să primească cadouri ca și el. Saltea și lucruri pentru pat. Obiecte de birou pentru scris. Și cărți. Cărțile erau cele mai valoroase. Pentru că nu era altceva de făcut pentru a umple timpul aștepta cu nerăbdare cărțile și le devora. Uneori în câteva ore. Observară că primeau aceeași carte în același timp. El glumise că probabil erau răpiți de un bibliotecar nebun care îi forța să participe la un club de carte.

Cărțile variau de la tratate medicale la filosofie sau chiar cărți de rețete. Le citea însă pentru că era singurul lucru care se schimba în rutina ei altfel simțea că și-ar fi pierdut mințile. Din când în când primea literatură. Era ca o fereastră spre afară, o mică evadare. Când primea o carte care îi plăcea mult o recitea de câteva ori uneori până în chiar ultima clipă când firida se deschidea și trebuia să o schimbe. Regula era câte o singură carte și dacă nu o respecta nu mai primea alte cărți câteva zile. Când venea timpul să renunțe la carte nu avea de ales și o oferea la schimb pentru cea nouă.

Când cărțile primite erau foarte plictisitoare și cum nu aveau altceva de făcut își petreceau timpul vorbind. Despre ei, despre trecut și viitor, despre viață și moarte. Conversația lor actuală era doar una din multele lor conversații. O conversație despre fericire sau lipsa ei. Ea părea mai irascibilă azi decât de obicei. De aceea poate îl repezise mai devreme. Era una din zilele ei rele când simțea că nu mai poate rezista și o să explodeze iar chiar dacă știa că vor exista repercursiuni. Se așezase acum pe pat și privea tavanul imaculat alb ca și cum citea ceva scris numai pentru ea acolo. După o vreme îi răspunse la întrebare:
- Dacă fericirea este lipsa durerii atunci viața care e practic un lung șir de episoade de durere este doar nefericire. Iar moartea care este absență permanentă a durerii este fericirea absolută.
- Ești prea tânără ca să gândești așa, Julie. Și în orice caz țin să te contrazic. Concluzia trasă e falsă. Moartea nu înseamnă doar lipsa durerii. Este un abis fără sfârșit, definitiv. În care nu poate exista nimic. Nici durere, dar nici fericire.
- Vorbeai de gravitație mai devreme și reintegrarea divergentului în întreg. Dacă viața este evadarea din neant atunci moartea este forța gravitațională absolută. Tot ce există, tot ce s-a desprins din nimic e destinat să se întoarcă, să fie reîntregit. Fericirea nu este neapărat lipsa durerii cât este ignorarea ei. Fericirea este uitare. Putem fi fericiți doar dacă uităm scopul final al călătoriei noastre. Acela de a fi re-absorbiți în abis. Iar eu nu pot face acesta. Nu pot să mă mai prefac că nu înțeleg. Nu pot să uit cunoașterea. Și nu pot să accept lipsa de control. Tu poți să te minți că totul e bine, să te lași purtat de val. Știu că nu putem schimba destinația. De multe ori nu putem schimba nici drumul până acolo. Totul ne așteaptă deja pregătit. Viața noastră nu este numai a noastră. Realitatea noastră e reconstruită din trecuturi care nu ne aparțin. Și până realizăm că trebuie să ne eliberăm de ele și să trăim în propriul prezent rămânem fără timp pentru viitor. Prea puțin din realitatea noastră ne este în control. Situația actuală e o metaforă perfectă pentru asta. Dar e ceva ce putem totuși alege. Putem alege momentul desprinderii. Al sfârșitului. Dintotdeauna am fost tentată de asta. Este ceva ce nu am împărtășit cu nimeni până acum. Cred că acum sunt pregătită pentru asta. Cred că motivul pentru care am fost adusă aici a fost să mă pregătească să mă aducă mai aproape de această alegere.
- Știu despre ce vorbești dar e o iluzie, o capcană pe care oamenii și-o întind singuri. Revin la ideea de mai devreme. Nimeni nu știe ce ne așteaptă dincolo dar cel mai probabil nu este nimic. Și orice e mai bun decât nimic.

Dar ea nu îi răspunse. În schimb se ridică de pe pat și traversă celula. El o urmărea cu atenție. Se așeză la masă și începu să scrie ceva. Când termină se întoarse spre el, se apropie de geam, cu mâinile lăsate pe lângă corp, încă ținând creionul în cea dreaptă.

El încerca să îi vorbească, să obțină un răspuns sau orice reacție dar ea parcă nu îl mai auzea. O privea tot mai îngrijorat și îi vorbea în continuare încercând să o convingă să îi răspundă. Ea însă privea fix înspre el. Își dădu seama că nu la el se uita. Privea prin cele două geamuri transparente, prin el, prin peretele din spatele lui, undeva departe. Privea către destinație. Și apoi dintr-o dată privi foarte aproape. La propria reflexie de pe geam. Cu hotărâre și intenție. El realiză în sfârșit ce vrea să facă dar nu apucă să reacționeze. Ea își răsuci gâtul ridicând puțin bărbia cu ochii fixând în continuare o țintă în reflexia de pe geam. Apoi mâna dreaptă se strânse pumn în jurul creionului și lovi brusc și profund în zona gâtului. Sângele țâșni puternic și stropi geamul dar ea nu schiță nici o grimasă de durere. Se lăsă moale să cadă pe podea. El se aruncă spre unul din pereți, apăsă un buton și amândoi pereții de sticlă începură să se ridice încet spre tavan. Se tăvăli disperat strecurându-se pe sub amândoi în timp ce se ridicau exasperant de lent și se repezi spre ea încercând să oprească sângerarea. O ținu în brațe apăsând-i cu o mână gâtul dar pata roșie din jurul lor creștea tot mai mare. El se smiorcăia și o implora să nu plece, apoi de-a dreptul furios strigă la ea scuturând-o dar era prea târziu. Ea privea undeva departe deasupra umărului lui. Lumina din ochii ei se îndepărta în timp ce un zâmbet abia schițat se înfiripa pe buzele tot mai palide.