Xenorfii, o altă specie de oameni

Nu știa cât poate să mai alerge, fiindcă picioarele începuseră să i se înmoaie, iar peste ochii i se așternuse o ceață care devenea din ce în ce mai densă. "Am pierdut mult prea mult sânge, trebuie să mă odihnesc puțin!". Se prăbuși pe iarbă și se întoarse cu fața-n sus. Ușor, ușor, inima începu să-și reia ritmul normal, iar privirea i se limpezi. Cerul arăta absolut super în noaptea aceea, cu cât ești mai departe de civilizație, cu atât poți să-i descoperi mai mult splendoarea. De după brazi, se arăta și Luna, care părea absolut uriașă și sângerie, exact ca rănile ei de pe întregul corp.

Odată cu diminuarea adrenalinei, gândurile începură să o năpădească. Cum naiba ajunsese în situația asta? Tot ce-și amintea erau acei ochi albaștri, ca de gheață, pe care-i văzuse în stradă și de care se speriase îngrozitor. Fugise înapoi la hotel, se baricadase în cameră și apoi... black out, în următoarea secundă era într-o pădure, legată de un copac și schingiuită.

Țipete, urlete, ca-n filmele de groază. Simțise cum spinii biciului îi desprind carnea de pe oase. Plângea, se ruga, blestema, dar toate erau în zadar. Călăul o lovea fără să spună niciun cuvânt. Din când în când făcea mici pauze, timp în care o stropea cu apă pe față, apoi își continua ritualul. Zece lovituri de bici, apoi un șut în stomac. Încă zece lovituri de bici, apoi patru palme peste față, și ciclul se relua. Atât de multă suferință, și pentru ce? Ce putuse să facă ea atât de rău în lumea asta, încât să merite un astfel de tratament?
"Nu te mai gândi la asta, încearcă să te liniștești, gândește-te la ceva frumos".

Gândul îi zbură la Ina, oare e bine, oare e îngrijorată fiindcă n-a sunat-o toată ziua? Nu, sigur tati i-a spus că și-a pierdut telefonul sau ceva de genul ăsta, el mereu știa cum să o liniștească. Dar dacă n-o s-o mai vadă niciodată... oare o să-i fie dor de mami? Probabil că la început o să-i simtă lipsa, iar apoi o să se obișnuiască. Oricum ea îl iubește mai mult pe tati, el e părintele cool, el îi face toate voile... ea e doar mami cea rea, care o cicălește și îi dă responsabilități prin casă. "Nu fii proastă, Theo, nu-ți lăsa mintea să comploteze împotriva ta! Dacă faci asta suntem terminate... game over". "Așa e, trebuie să mă adun, ce-a fost mai greu a trecut, acum trebuie doar să ajung în oraș... dar oare în ce direcție e orașul?".

O siluetă de bărbat îi blocă accesul vizual spre cerul înstelat. Se aplecă spre ea, iar ochii aceia albaștri o priviră preț de câteva secunde.
- Treizeci de kilometri în direcția aia, îi șopti el în timp ce-i indică cu degetul.

Țipătul ei străpunse liniștea nopții și fu degajat până în spațiu.
- Dacă vrei să mă omori, fă-o, dar nu mă mai chinui! spuse ea în hohote de plâns.
- Liniștește-te, Theodora. N-o să te omor, n-aș putea niciodată să omor un Xenorf.
- Xenorb?
- Xenorf, așa i-au numit europenii pe strămoșii noștri, în urmă cu 800 de ani. Făcu o pauză apoi continuă. O vreme au conviețuit într-un fel de pace, asta până la Inchiziție, când specia noastră a fost aproape exterminată.
- Și ce legătură are asta cu mine?
- Noaptea trecută când ne-am întâlnit în față hotelului și m-ai privit în ochi, pentru o secundă ai intrat în mintea mea și ai accesat câteva amintiri. De-aia te-ai speriat și ai fugit țipând.
- Dacă despre asta e vorba, îmi pare rău, nu am făcut-o intenționat și nici nu-mi amintesc ce am văzut în mintea ta.
- Știu că-ți amintești și îmi pare rău că a trebuit să vezi toate acele lucruri, dar motivul pentru care te-am răpit și schingiuit este cu totul altul. Se așeză pe iarbă lângă ea și apoi continuă.
- Vezi tu, Xenorfi se nasc cu aceste abilități speciale, dar învață în timp să le controleze. Până atunci ele rămân ascunse și se activează doar în caz de pericol iminent, sau atunci când posesorul simte o foarte mare durere, atât fizică dar și psihică.
- Deci toate aceste chinuri, doar pentru că tu crezi că eu sunt nu știu ce fel de Xenorb...
- Xenorf.
-... dracu să-i ia! Și pe ei și pe tine și toate ideile tale de psihopat.
- Dar am avut dreptate! În momentul când m-ai trântit de copac doar cu puterea minții, atunci m-am convins.
- Ireal!
- Dimpotrivă, foarte real. Ce credeai că doar ți s-a părut? Credeai că ai halucinații? Ei bine, nu. Și cine crezi că te-a dezlegat, eu? Eram întins pe jos, ai uitat? N-aveam cum.

O liniște apăsătoare se așeză între cei doi. El încercă s-o mângâie gentil pe umăr, dar ea se feri.
- M-ai târât într-o pădure și m-ai mutilat! Tu ești sănătos la cap?
- Uite, știu că-n universul tău eu sunt tipul cel rău, monstrul cu ochii de gheață, criminalul, sau cum vrei tu să-mi spui. Dar te rog, vino și în universul meu și încearcă să-mi înțelegi motivele.
- Oh, deci ai făcut-o cu un motiv. Oi fi vreun artist neînțeles și ai făcut-o de dragul artei contemporane.

El trase puternic aer în piept.
- Am făcut-o ca să salvez specia, să mă asigur că ești ceea ce credeam că ești. Pentru că vreau să vă adun pe toți la un loc.
- "Să vă adun", mai sunt și alții?
- În afară de tine, am localizat încă patru, posibil să fie mai mulți. Pe tine te-am contactat prima.
- Norocoasa de mine.
- Așadar, mă ajuți să-i găsesc?
- Doar dacă mă lași pe mine să-i schingiuiesc.
- S-a făcut!

Amândoi izbucniră în râs.
- Apropo, eu sunt Jax.
- Theo, îmi pare bine!