Sfârșitul lumii

Este incredibil de aglomerat în drum spre cabinet. Mă strecor printre oameni ce aleargă grăbiți spre cine știe unde. Unii mă lovesc, din nebăgare de seamă. Alții sporovăiesc în mijlocul drumului, parcă ignorându-și semenii intenționat. Zgomotul metalic al mașinilor mă face să-mi astup urechile. De ce migrează toată lumea spre metropole? De ce ne dorim cu toții să mirosim noxe și să murim de cancer înainte de vreme? N-am răspunsuri pentru niciuna din întrebările astea. Însă, din fericire, am ajuns pe strada unde locuiește renumitul psihoterapeut Schwarts.

Johan Schwarts, pentru care am așteptat șase luni să primesc o programare. Astăzi va avea loc prima ședință și am emoții. Transpir nefiresc de mult. Îmi e frică c-am să miros când voi intra în cabinet. Urc scările. Caut din priviri o baie. Secretara lui mă întreabă dacă am programare, îi răspund că da, de la douăsprezece, dar, înainte de-a intra, aș dori să folosesc baia.

Îmi explică tăios că este pe hol, la dreapta. Mă îndrept cu nerăbdare spre toaletă și intru de parcă am găsit un refugiu. Apoi mă sprijin grăbită de chiuvetă, unde mă spăl pe față cu apa rece, încercând să curăț sentimentul de vlăguială. Mă împrospătez și, parcă prin vis, îmi aud numele strigat de secretară.
- Doamna Brauner, Ioana Brauner?
- Sunt aici, eu sunt.
- Domnul Schwarts vă poate vedea acum.

Am intrat timidă în camera plină ochi de cărți. Schwarts e un bărbat de vârstă mijlocie, cu părul tuns elegant, grizonat, și poartă o pereche de ochelari distinși, cu rame negre, groase, așa cum văzusem doar pe la evenimentele organizate de diferite case de modă. Are o fizionomie serioasă, dar cu o privire prietenoasă. M-a invitat politicos să mă așez pe fotoliul tapițat într-o catifea verde închis, aflat la jumătate de metru în fața lui. M-am așezat și, trebuie să recunosc, e foarte confortabil. Am scos un oftat și l-am privit direct în ochi.
- Bine ați venit. Ați găsit cu ușurință cabinetul?
- Da, am folosit Google Maps. Locuiesc nu foarte departe de aici, aproape de faleză.
- Ați venit pe jos?
- Da. Douăzeci de minute de mers pe jos. Este foarte cald și m-am tot ciocnit de oameni. Nu suport aglomerația. Mi-aș dori să trăiesc într-un sat izolat, dar, dacă aș face-o, în mod sigur, mi s-ar face dor de mulțime, de oraș.
- Și, în rest?
- În rest?, am repetat ușor surprinsă de simplitatea întrebării. În rest, nimic. Doar oboseală. Cronică, cum spune soțul meu. Dar cine nu e obosit zilele astea?
- Vă obosește ceva în particular?

Am zâmbit și am dat din cap, șuierând un "nu sunt sigură" ce-a adus după sine câteva minute de tăcere, în care în care m-am gândit că încep din nou să transpir. Parcă chiar mai abundent de data asta.
- Vă obosește ceva în particular?, a repetat Schwarts cu o căldură surprinzătoare.
- Pe la muncă vorbește lumea c-aș avea un burnout. Mă pierd cu firea, după spusele lor. Doar gândul că trebuia să repet întreagă poveste îmi dă mâncărimi în tot corpul. Începe, ca de fiecare dată, cu picioarele. Simt mușcături imaginare de insecte și încep să mă scarpin, și de data asta, nevrotic. A observat și el picătura de sânge ce-a apărut sub vârful unghiilor. Ne-am îndreptat amândoi privirea spre ea. Eu, rușinată. El, probabil, indiferent.
- Și dumneavoastră? Credeți c-aveți un burnout?

L-am privit rezervată, mușcându-mi buza de jos și scoțând, în cap, un strigăt. Nu, un urlet. Așa cum obișnuiam să strig când ieșeam să alerg la 5 dimineața în câmpul de lângă casă.
- Poate chiar sunt extenuată. Dar burnout, nu știu, domnule! Cine nu se simte la capătul puterilor zilele astea? Ați urmărit știrile? Gata, vine sfârșitul lumii, am exclamat, după care am pufnit nervos și mi-am pus fruntea în palme, așteptând o nouă întrebare.
- Ce vă relaxează?
- Tot ce nu-i tern, plat, predictibil. Fiecare cuvânt a sunat că un reproș, apoi am continuat pe un ton mai blând. Pe de altă parte, ultimele luni par să mă surprindă prin impredictibilitatea lor, dar nu într-un mod plăcut. Avem război, prețuri mari peste măsură, pandemii schimbări climatice. Peste toate astea, doliul... Realitatea pare, dintr-o dată, o alăturare de fapte nefirești, dar, probabil, aceasta este definiția tradițională a realității.

E de ajuns. Aș vrea să plec acum. Nu mă simt bine. Îmi vine să vărs. Nici nu încape îndoială că nu sunt pregătită să vorbesc despre ceea ce simt sau gândesc. Nu am chef. Da, aceasta este explicația cea mai plauzibilă. Vă voi contacta săptămână viitoare. Acum, însă, trebuie să respir aer curat. M-am ridicat cu repezeală, dar am observat, cu surprindere, că Schwarts mă privea cu înțelegere. Putea fi chiar o milă puternic deghizată de anii lungi de experiență profesională. Reacția lui m-a dezarmat, dar tot m-am ridicat și am plecat. În mine simțeam un muget, de parcă, dintr-o dată, sufletul îmi era o bovină amărâtă, uitată pe un câmp de un cioban beat.

În stradă am tras cu putere aer în piept. Încă erau noxe, dar nu mă mai copleșeau. Sau, cel puțin, nu la modul în care o făceau înaintea sesiunii cu Schwarts. Dintr-o dată nu mai simțeam nici agitația străzii, nici pe a mea.

Pentru câteva secunde am privit direct spre soare, de parcă-mi doream să mă asigur că, încă, se mai afla la locul lui, apoi am văzut negru în fața ochilor.
- Ce faci, Brauner? Nu te uiți pe unde mergi? Dă-mi voie să te îmbrățișez.

Atât am auzit și am fost nevoită să mă dezmeticesc brusc. În fața mea, se găsea fostul meu iubit. Arăta aproape la fel sau, mai bine spus, puteam regăsi în el, cu ușurință, persoana pe care o iubisem cu mai bine de 10 ani în urmă și a cărui iubire am cinstit-o mult după momentul despărțirii noastre.
- Sunt bine. Tocmai ce-am ieșit de la... Nu contează. Ce-i cu tine aici? Am crezut că locuiești în... Încotro mergi?
- Sunt aici cu treabă. Dar am timp de o cafea, dacă vrei și-ți face plăcere.
- Sunt în grabă. Fiica-mea e acasă cu bona și trebuie să ajung la ea.
- Te conduc atunci. Pot face câțiva pași cu tine? Arăți bine, Brauner! Cum iți merge? Cum e viața de familistă? Eu, tot burlac.
- Nu știu cum să-ți spun că e. Cu de toate. Sunt la casa mea, dar îmi este și foarte dor de mine, cea de dinainte. Chiar, cea pe care tu o cunoști.
- Da. Brauner. Îmi amintesc că detestai căsătoria. Mai mult, găseai monogamia a fi chiar meschină. Ce să-ți spun? Eu am rămas același. În răspăr cu așteptările lumii. Este alegerea mea. Rămân un epicurian.

Am râs la auzul acestor cuvinte. Am râs pentru prima dată, după foarte mult timp, cu gura până la urechi. Vulgar, poate și forțat. De parcă îmi doream să mă las contaminată de propriul râs.
- Brauner, dă-mi voie să-ți fac o confidență, mi-a spus prinzându-mă de braț. Am avut un vis bizar aseară. Am visat un trup de femeie, întins la mine în pat. Era acoperit într-un totul de petale de crizanteme. Straniu, Brauner! Crizantemele erau de toate culorile, unele foarte proaspete, altele veștejite, iar eu le culegeam cu vârful degetelor, abia atingându-i trupul. Cu fiecare atingere, femeia respectivă urla de plăcere. Că o fiară, nimic prefăcut. Ultimele petale erau aproape uscate, lipite de pielea ei și, din cauza asta, trebuia s-o ating apăsat, ducând-o cumva spre orgasm, pe care l-a atins strângându-și genunchii la piept și plângând. M-am trezit transpirat și am simțit că era ceva premonitoriu în toată imaginea aceea pe care o am încă foarte bine întipărită în minte. Brauner, să nu râzi, dar cred că femeia respectivă erai tu.
- Cine știe?, i-am răspuns absentă. Te las acum. Mă bucur că ne-am revăzut și că visezi. Eu sunt atât de extenuată seara, încât dorm adânc, că într-o paralizie. Poate și pentru că iau pastile. Acum trebuie să urc. Aici locuiesc.
- Brauner, te văd tulburată. Te-a supărat indiscreția mea?
- Nu, nicidecum. M-a surprins plăcut. Mă bucur că nu toată lumea e preocupată de destinul omenirii, de prețul gazelor, de iarna care ne așteaptă, și că încă mai există oameni cu aplecare către lucrurile astea. Cum să le numesc? Plăceri ale vieții? Plăceri imaginare?

Am urcat după aceea scările din marmură, lăsându-l în mijlocul trotuarului, printre oameni, acoperit de zgomotul mașinilor. L-am auzit doar strigând în urma mea:
- Apropo, Brauner, condoleanțe! Îmi pare sincer rău!

De cum am deschis ușa grea, din lemn, a clădirii, am pășit spre apartamentul pe care-l numeam acasă. Din casa noastră se auzea pianul, semn că și Elias ajunsese. M-am grăbit degeaba, mi-am spus. L-am găsit bând scotch și improvizând ceva la pian, așa cum o făcea în fiecare zi după birou. Mi-a auzit pașii și m-a strigat:
- Ioana, tu ești? Unde ai fost?

N-am răspuns și, după ce m-am spălat pe mâini, m-am dus direct spre camera fetiței noastre. Am găsit-o făcând un puzzle cu bona. Mi-am scos sandalele cu toc și mi-am masat picioarele umflate de la mers și, poate, de la căldură, apoi m-am așezat tăcută lângă ele.
- Vreau să-i spun un secret mamei, poți să ieși din cameră, te rog?, i s-a adresat ea direct bonei, cu atitudinea unui copil mult mai în vârstă, decât era. Bona a ieșit, iar noi am rămas singure.
- Mi-a fost dor de tine astăzi, i-am spus și am mângâiat-o suav pe păr.
- Și mie. Vreau să-ți spun un secret, mama, dar trebuie să-mi promiți că nu-l vei divulga nimănui.
- Absolut, promit, "pinky promise", i-am spus întinzându-i degetul mic.
- Și promite-mi că nu-ți va fi frică și nu vei fi supărată.
- Promit, draga mea! Promit!

Sigură pe promisiunea făcută, și-a lipit gura de urechea mea și mi-a șoptit, aproape imperceptibil:
- Eu îl văd pe bunicul. Se mișcă repede în urma mea, se ascunde după dulapuri. Dar îl văd cu coada ochiului. N-a murit, cum mi-ai spus tu. E încă aici!
- Ești atât de norocoasă, copila mea, fără seamăn, i-am răspuns, rămânând pe gânduri și îngânând câteva versuri dintr-un cântec pe care tata mi-l cânta când eram de vârsta ei și, pe care, fără să vrea, mi l-am amintit:
"Eu sunt Barbu Lăutaru
Starostele și cobzarul
Ce-am cântat pe la domnii
Și la mândre cununii.."