Vlufff, au făcut ușile batante când tânărul a intrat cu un aer grăbit și a spus:
- Gata boss? Le-ai terminat pe alea care ți le-am adus?
- Pe care... Pe care ți le-am adus. Așa e corect, răspunse un bărbat ușor grizonat, puțin adus de spate, cu un chip obosit și vădit stânjenit.
- Da, bre, bine că le știi matale, că altfel muream cu toții proști. Le-ai terminat?
- Da, da... Uite aici...
- Hai, bagă mare, nea Lazăre, că mai vine un rând.
Cel care răspundea la numele de Lazăr își vedea în continuare de treabă, privind parcă în gol și cu gândurile duse aiurea. Și chiar se gândea la altceva decât la ce avea de lucru. Se gândea la vizita pe care o făcuse deunăzi la Galeriile Vaticanului. Visase ani de zile să vadă pe viu picturile marilor maeștri: Giotto, Perugino, Rafael, Leonardo, Tițian, Veronese, Caravaggio.
Cumpărase biletul online, era mai ieftin, vreo 30 de euro. De la intrarea din Viale Vaticano, după ce a arătat biletul celor care supravegheau accesul, a mers mai departe, căutând indicatorul pe care scria Cassa Online e Gruppi. Avantajul biletului luat de pe net era că avea inclus și accesul pe culoar rapid, fără să mai stea la coadă. A scanat biletul apoi a făcut controlul de securitate, exact ca la aeroport. A trecut repede, n-avea decât câteva lucruri mărunte prin buzunare și telefonul.
Complexul Muzeelor Vaticanului are 54 de muzee unde s-au adunat 70.000 de piese. Dintre acestea numai la 20.000 are acces publicul. Spațiile de expunere sunt în peste 1.400 de camere, capele și galerii. Pinacoteca Vaticană, cea care îi era lui Lazăr prima în planul de vizitare, se află într-o clădire mare, chiar lângă corpul principal al muzeului Vatican. A fost inaugurată în 1932. Sunt 16 săli mari în care vizitatorii pot vedea capodopere ale marilor pictori dintre secolele XI și XIX.
Lazăr a luat sălile la rând, explorând fiecare centimetru pătrat de culoare istorică. Se simțea ca un călător în timp, traversând lumi paralele. În cele din urmă a ajuns la ținta incursiunii sale: Schimbarea la Față, tabloul lui Rafael. Pictorului îi fusese comandat în 1516 de cardinalul Giulio de Medici care ulterior avea să devină Papa Clement al VII-lea. Lucrarea urma să fie montată în Franța, în altarul Catedralei din Narbonne aflată sub patronajul cardinalului. Era transpunerea scenei biblice în viziunea maestrului ajuns la apogeul carierei sale.
Ce spune Scriptura despre Schimbarea la Față? "... Isus a luat cu El pe Petru, Iacov și Ioan, fratele lui, și i-a dus la o parte pe un munte înalt. El S-a schimbat la față înaintea lor; fața Lui a strălucit ca soarele și hainele I s-au făcut albe ca lumina. Și iată că li s-a arătat Moise și Ilie stând de vorbă cu El. Petru a luat cuvântul și a zis lui Isus: «Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise și una pentru Ilie». Pe când vorbea el încă, iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Și din nor s-a auzit un glas, care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea, de El să ascultați!» Când au auzit, ucenicii au căzut cu fețele la pământ și s-au înspăimântat foarte tare. Dar Isus S-a apropiat, S-a atins de ei și le-a zis: «Sculați-vă, nu vă temeți!» Ei au ridicat ochii și n-au văzut pe nimeni, decât pe Isus singur. Pe când coborau din munte, Isus le-a dat porunca următoare: «Să nu spuneți nimănui de vedenia aceasta până va învia Fiul omului din morți»..."
Această întâmplare dezvăluie divinitatea lui Iisus Hristos înainte de Patimile Sale, astfel încât ucenicii să înțeleagă, după Înălțarea Sa, că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Tatăl și că Patimile Sale au fost acceptate cu bună știință. De asemenea, arată posibilitatea propriei noastre îndumnezeiri.
Scena are conotații teologice și filozofice aproape infinite. Toma de Aquino a considerat Schimbarea la Față drept cea mai mare minune, completând harul botezului și arătând celor credincioși perfecțiunea vieții în Împărăția lui Dumnezeu. În același timp, lumina aceea a fost prilej de dispută între acei teologi ce susțineau că ar fi lumină creată, vizibilă oricui și cei ce o interpretau ca lumină necreată, adică ce se înfățișa numai celor aleși, atinși de harul divin. Nici până azi nu s-au lămurit. Apoi încărcătura metafizică și valențele interpretative care se pot transpune în toate cel 11 ramuri ale filozofiei ar putea umple cu ușurință paginile a numeroase tratate.
Deși momentul mistic e atât de dens, Rafael plusează și ilustrează, în partea de jos a tabloului, încă un capitol biblic, Vindecarea lunaticului, transformând compoziția într-o alegorie care, la fel ca lumina divină descrisă, vibrează atât pentru profani cât și pentru cei aleși.
Lazăr privea lung, către panoul din lemn pictat, înalt de 4,1 metri și lat de 2,8. De asta vrusese să ajungă aici. Nicio reproducere nu-i putea reda aspectul monumental și nu ar fi putut stârni valul de senzații amestecate, copleșitoare care numai stând față în față cu originalul se transmiteau prin aerul încărcat de magie și mister. În fața tabloului cât peretele, Lazăr a închis ochii și-a ridicat mâinile la piept, cu palmele deschise, ca și cum ar fi văzut culorile cu ele. A stat așa câteva minute bune. Apoi s-a așezat pe un jilț, aflat lângă peretele opus celui pe care era tabloul. Simțea mii de înțepături care pulsau în mâini înfierbântându-le. Un frison l-a străbătut și parcă sângele se evapora lăsând loc unei palori care radia unde încărcate cu o energie necunoscută. Apoi n-a mai știut nimic.
Coborând cu cei doi Apostoli de pe muntele Tabor, Isus a văzut o mulțime adunată acolo unde îi lăsase pe ceilalți ucenici. Apostolul Matei povestește așa în Evanghelie: "Când au ajuns la norod, a venit un om care a căzut în genunchi înaintea lui Isus și I-a zis: «Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic și pătimește rău: de multe ori cade în foc și de multe ori cade în apă. L-am adus la ucenicii Tăi și n-au putut să-l vindece.» «O, neam necredincios și pornit la rău!» a răspuns Isus. «Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi? Aduceți-l aici la Mine.» Isus a certat dracul, care a ieșit din el. Și băiatul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci, ucenicii au venit la Isus și I-au zis deoparte: «Noi de ce n-am putut să-l scoatem?» «Din pricina puținei voastre credințe», le-a zis Isus. «Adevărat vă spun că, dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice muntelui acestuia: 'Mută-te de aici colo', și s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputință. Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune și cu post.»"
Lazăr este ateu. Nu se dusese să vadă Schimbarea la Față ca un credincios în religie, ci mai degrabă cu credință în artă, în geniul din care ies capodoperele, în miracolele pe care fiecare din noi le facem mai tot timpul dar pe care puțini le văd, pentru că se uită prea sus. De altfel nu trebuire să fii prea sceptic ca să te întrebi ce au văzut oare, pe vârful muntelui, cei trei oameni, singurii martori ai minunii Dumnezeiești din primăvara anului 33? Și cum s-a petrecut în realitate vindecarea tânărului epileptic considerat de gloată drept posedat de diavol? Cât ne-am schimbat de fapt, ca mentalitate, în 2.000 de ani?
Fiecare eveniment are însemnătate în sine. Dacă punem chiar și întâmplările aparent banale în relație cu trecutul, viitorul, împletindu-le, într-o rețea întinsă peste spațiu și timp, ne trezim într-un univers ce se definește pe măsură ce îl străbatem pendulând între empirism și fizica cuantică. Acest "ceva" care unește totul pe lumea asta a făcut ca revelația divină și vindecarea unei suferințe lumești să fie puse împreună sub instrumentele lui Rafael pentru a crea ultima sa operă. El nu a apucat să termine tabloul, a murit la 37 de ani, pe 6 aprilie 1520, Vinerea Mare a acelui an. Tot în Vinerea Mare se pare că s-ar fi și născut, pe 28 martie 1483... Mințile cercetătoare ar putea găsi multe asocieri și coincidențe, mai mari sau mai mici. Rămas orfan la 11 ani, Rafael a fost crescut de fratele tatălui său, unchiul Bartolomeo, care era preot. Mistica transcendentală a alegoriei se transferă în realitate, prin faptul că după moartea artistului tabloul e terminat de ucenicul său, Giulio Romano, ajuns mai târziu un influent arhitect. Acesta a călătorit în Franța, a studiat și creat multidisciplinar, de la pictura religioasă la știința proiectării în construcții, urmându-și destinul ca pe un fir din acea urzeală în care ne regăsim cu toții, de la începuturi la nesfârșit.
- Hai, nea Lazăre, ce faci, te-a luat somnul? Uite că a mai venit o tură!
Brusc, Lazăr s-a trezit de pe șezlongul din sala VIII a Pinacotecii Vaticane drept în mijlocul micii bucătării a restaurantului din Piazza della Rotonda unde muncea câte 12 ore pe zi. Singura zi liberă o petrecea condensând orele în minute și explorând minunile Cetății Eterne. El trăia într-o zi emoțiile pe care turiștii obișnuiți le trăiesc într-o săptămână. Ca smuls dintr-un vis frumos, s-a întors către cel tânăr și i-a răspuns morocănos:
- Măi, Ioane, ce te tot înfoi așa? Ai vrea tu să fii șef. Ar fi trebuit măcar aici să înveți puțină smerenie Dar așa se pierd ăia șapte ani de acasă când părinții n-au timp de tine.
- Păi n-au avut, că au fost plecați la muncă și ei, tot pe-acilea, prin Italia. M-or crescut bunicii. Dar ei îs bătrâni, mai mult le-am purtat eu de grijă.
- Ai terminat măcar alea zece clase obligatorii?
- Ma che contează, boss? Aici, la Roma no mi frega di niente. Mă scuzi, Dom Profesor, da' eu sunt chelner iar matale, care ești profesor universitar, cu doctorat, cu diplome și chestii, speli vase.
- Picolo, Ioane, picolo ești.
- Pi colo, pi coace, nu conteză. Giovanni mi chiama, nu Ion, he, he. Giovanni face banii!
Lazăr s-a aplecat peste chiuveta din inox plină cu farfurii murdare, umplută cu o apă tulbure ce aproape că se revărsa peste margini. Se căznea să-și aducă aminte ce s-a întâmplat la Vatican când a leșinat sau a adormit, nici el nu înțelegea ce a fost, nici nu-și putea explica slăbiciunea pe care o simțise și tot ce a urmat. Poate oboseala... Și frisonul acela, pornit din stomac, întinzându-se pe șira spinării în tot corpul. Încercând să-și analizeze senzațiile trăite simți din nou înțepăturile în palme și fierbințeala. A băgat mâinile în apa amestecată cu zoaie și detergent. L-a învăluit iar acea moleșeală pe care o simțise la muzeu și s-a sprijinit cu palmele de fundul chiuvetei. A închis ochii. A stat așa, câteva secunde, timp în care apa s-a învolburat și detergentul a făcut spumă. Atunci Lazăr a deschis ochii și a scos, uimit, mâinile din spălător. Apa era limpede, fără depuneri și vasele erau curate fără nicio urmă de murdărie.