Cu toate că s-a născut cu doi ani înaintea mea, Emil a fost mereu mai copilăros, mereu pus pe făcut tot felul de tâmpenii, fără să-i pese prea mult de consecințe. Iar eu fiind mai mic, mă lăsam influențat de el și intram în tot felul de belele.
Când aveam șase ani, mi-a spus că dacă sap în curtea din față, o să găsesc pokemoni. Iar eu copil prost, m-am pus pe săpat. Și am săpat în toată curtea, dar al dracu să fiu dacă am găsit vreun pokemon. Iar când tata a ajuns acasă și a văzut ce am făcut cu gazonul lui, a scos cureaua și mi-a dat toți pokemonii din lume. Altădată a pus pariu pe skateboard-ul lui cel nou, că n-am curaj să sar în gâldan, direct de pe punte. Mi-a fost teamă? Da. Am ezitat? Da, pentru câteva momente. Dar a doua zi, cine credeți că se dădea mândru cu skate-ul pe stradă? Ați ghicit, eu și cele șase copci ale mele.
Eram amândoi extrem de competitivi și ne întreceam la tot felul prostii. Cred că mi-aș fi rupt și gâtul, doar să nu pierd cumva în fața lui. Iar el ar fi făcut exact la fel.
*
Era o Duminică de Iulie, atunci când tata ne-a dus pe un câmp și ne-a lăsat să-i conducem IMS-ul. Tare mult mai ținea la mașina aia, tighelea săptămânal la ea. Iar noi eram tare încântați că ne lasă la volan. Sincer, niciodată n-am crezut c-o să vină ziua asta. De obicei ne certa din orice, atunci când venea vorba de mașină. "Nu atinge schimbătorul! Vrei s-o strici?", "Nu pune picioarele pe scaun!", "Nu trânti portiera!", "Nu respira lângă mașină!". De-asta noi am fost surprinși, ba chiar sceptici, în primă fază. Dar tata ne-a privit cu blândețe și ne-a spus "Băieți, astăzi o să faceți primul pas spre a deveni bărbați." Emil avea 16, eu aveam 14, dar în ziua aceea chiar ne-am simțit ca niște bărbați.După episodul ăsta, într-una din zile, Emil a venit cu ideea ca noi să luăm singuri mașina la o tură.
- Ești nebun? Tata o să ne omoare, am spus eu.
- Calmează-te, tata n-o să știe niciodată. Deschidem poarta din spate și mergem prin grădină până la drum, apoi ne întoarcem.
Avea dreptate, curtea noastră dădea într-o grădină, care dădea într-un drum forestier. Puteam să ne plimbăm puțin pe acolo, tata n-avea de unde să afle, mai ales că nu avea cine să ne vadă, ca să-i spună.
- Bine, dar dacă află, tu răspunzi!
Mi-a aprobat scurt din cap și s-a dus în casă să ia cheia, iar eu am fugit să deschid poarta. Ne-am rotit de câteva ori prin grădină, timp în care eu tresăream din minut în minut, de teamă că o să lovească vreun prun. Iar apoi s-a oprit la poarta care dădea în drumul forestier.
- Nu, Emil, nici să nu te gândești!
- Haide, nu fii fraier.... aici o să ne lovim de pomi.
Știi momentul ăla când simți un sentiment în stomac, dar alegi să-l ignori? Ei bine, atunci am învățat să nu mai fac asta niciodată.
Drumul șerpuia la deal, până la munte. În stânga aveam prăpastie, iar în dreapta pădure. Emil era foarte mândru de el, ținea o mână pe geam, iar cu cealaltă conducea. Sincer, nu-l mai văzusem niciodată atât de bucuros.
La un moment dat am auzit un "boom" și am văzut cum mașina a virat brusc la stânga. Asta-i tot ce-mi amintesc. Apoi când am deschis ochii, eram la terapie intensivă.
Fiind internați în spital, eu și Emil am avut mult timp să ne gândim la ce s-a întâmplat. Ei bine, atunci mi-a povestit el despre filozofia asta a lui, cum că avem mult noroc când suntem copii și de-aia nu am murit noi în accident.
*
În clasa a XII-a, Emil avea o prietenă, Cristina. Nu știu din ce, dar la un moment dat s-au certat și s-au despărțit. Dar mie întotdeauna mi-a plăcut Cristina, așa că am ținut legătura. Anii au trecut, iar noi am continuat să ținem legătura, și până la urmă am cerut-o în căsătorie. Ieri, mai exact. Tot ieri, Emil a intrat cu mașina într-un cap de pod... din păcate n-a mai fost copil.