Timpul convex (Episodul 2 - Pandemonium)

Citiți prima parte din acest text aici.

- Ce făcuși, bre? Nea Lazăre, nea Lazăre!

Tânărul cu ochii măriți de mirare schiță gestul de a se apropia de cel pe care îl strigase dar parcă realizând un pericol, se dădu înapoi, speriat.
- Nea Lazăre, n-auzi? Ești bine?
- Da, da, sunt bine...
- Bine pe dracu', că ești alb ca varu'. Ce făcuși acolo? Cu mâinile în apă. De ieșiră vasele ca din mașina de spălat.
- Ei, n-am făcut nimic, ce să fac?
- Cum, n-ai făcut? Da' ce, io-s chior? Băi, Tomiță, ia vino puțin încoa', strigă el către ușa magaziei frigorifice, care era deschisă.

De acolo ieși un tip cam de-o seamă cu Ion-Giovanni și spuse:
- Da, mă, ce-i?
- Bă, n-aduseși tu, vasele alea din chiuvetă, acu' două minute?
- Ba da, și?
- Păi, ia uită-te-ncoa'! Nu vezi că-s curate bec? Făcu nu-ș-ce nea Lazăr și pac, în cinci secunde au fost gata.
- Ei na, faceți d-alea cu mine. Mă filmezi, sau ce? Pui pe tiktok?
- Nu, mă, să mor io. Zi-i bre, nea Lazăre!
- Ce să zic, Ioane? Nu știu ce să zic. Pot să-ți zic că am rezolvat cvadratura cercului dar n-ai înțelege iar dacă ai înțelege nu m-ai crede. Mai pot să-ți spun orice vrei tu în toate cele 7.100 de limbi care se vorbesc pe Pământ dar nici eu nu știu cum de am ajuns să le știu.

Apoi a început să-și amintească. Era încă la Pinacoteca Vaticanului, în jilțul din sala VIII. Deodată, s-au stins toate luminile. Nici măcar cele pentru ieșirile de urgență nu mai funcționau. Lazăr s-a ridicat încercând orbește să găsească o cale spre ieșire. Pe când pipăia aerul, a început să zărească o lumină difuză, care se mărea și creștea în intensitate. Și-a dat seama că venea chiar din tablou, din Schimbarea la Față. Acolo se formase un glob luminos care s-a desprins, plutind prin încăpere. A făcut câteva mișcări dus-întors, parcă invitându-l pe Lazăr să-l urmeze. El s-a luat după balonul de lumină și după ce a parcurs un traseu întortocheat, fără să întâlnească pe nimeni, a ajuns în ceea ce părea o curte interioară. Sfera luminoasă care îl călăuzise s-a înălțat câțiva metri astfel că spațiul dimprejur s-a dezvăluit într-o lumină difuză, crepusculară. Era în Curtea Conului de Pin - Cortile della Pigna.

În secolul 1, sculptorul Publius Cincius Salvius a turnat din bronz La Pigna, un con de pin, înalt de patru metri. Era elementul de bază al unei fântâni și nu avea numai scop decorativ. Apa circula prin canalele străpunse în masa de bronz și ieșea în mănunchiuri arteziene, sporind prin funcționalitate impresia de eleganță și grandoare a întregului ansamblu. Se presupune că inițial decora Templul lui Isis aflat în vecinătatea Termelor lui Agrippa din Câmpul lui Marte, în spatele Panteonului. Interesul pentru ocultism al plebei și elitelor Romei a făcut din conul metafizic de sorginte păgână o atracție permanentă de-a lungul veacurilor. În Evul Mediu, la o dată incertă, a fost mutat și a rămas până la începutul anilor 1600 în mijlocul atriumului, numit "paradiso", din fața vechii bazilici a Sfântului Petru, în așa-zisul "cantaro", sub un fel de baldachin susținut de opt coloane de porfir, pe care le găsim reprezentate într-o serie de desene și gravuri din secolele XV și XVI. Districtul 9 al Romei (Rione R.IX) în care conul și-a etalat măreția câteva secole, poartă și în zilele noastre numele Pigna iar emblema sa conține imaginea unui con stilizat. În septembrie 1608, la ordinul Papei Paul al V-lea, conul a fost mutat în locul unde se află și astăzi, la intrarea în arhivele secrete ale Vaticanului, în partea de nord a grădinii Bramante, devenită ulterior Curtea Conului de Pin.
- Ce naiba se întâmplă? își spunea Lazăr înțepenit în fața uriașului con din bronz.
- Hei! Hello! Anybody? Nessuno qui? striga el sperând să atragă o prezență care să-l lămurească ce se petrece.

A urcat pe una din rampele cu trepte proiectate de Michelangelo, care flanchează capitelul pe care e instalat conul și a strigat în continuare dar numai ecoul i-a răspuns din peretele în care era decupată celebra nișă hemisferică, denumită "Ligorio", după numele arhitectului renascentist. Lumina care îl călăuzise până acolo s-a adunat într-un fascicol care rotindu-se s-a înfășurat de câteva ori în jurul capului lui Lazăr, apoi s-a înglobat în corpul conului. După câteva secunde de întuneric beznă, lumina țâșni prin orificiile bronzului pinifer răsfirându-se în nenumărate raze ce desenau contururi fosforescente, ca într-un spectacol modern cu proiecții laser. Apoi, din contururi, s-au desprins imagini clare, ca niște holograme colorate, pe care cu greu le puteai deosebi de figurile reale. Erau personaje istorice, se puteau recunoaște din numeroasele ilustrații apărute în decursul anilor dar aspectul tridimensional, gesturile comune, îi făceau să pară atemporali, contemporani chiar. Lazăr l-a văzut pe Dante îndreptându-se spre el. Într-una din vizitele sale la Roma, pe la 1300, Dante a văzut uriașul con și impresionat fiind, l-a pomenit în Divina Comedie, cu referire la fața gigantică a lui Nimrod. Acum, după mai bine de 700 de ani, era din nou lângă con, într-o materializare ce îl făcea să pară mai viu ca niciodată. Când spectrul poetului a ajuns atât de aproape că l-ar fi putut atinge, Lazăr a început să recite:
"La faccia sua mi parea lunga e grossa
come la pina di San Pietro a Roma,
e a sua proporzione eran l'altre ossa"

"Obrajii lungi și lați mi se părură
cât pinul pe San Pietru, și 'nclăiete
el membre-avea cu fața-i pe-o măsură"

S-a oprit constatând cu surprindere că ar fi putut continua să recite până la capăt, ba chiar știa pe de rost toată opera lui Dante. Și-a dat seama că memoria sa devenise ca o bibliotecă în care vizualiza simultan toate volumele din care putea extrage orice text sau imagine. Își amintea toate cărțile pe care le citise, numărul de pagini, rândurile, caracterele, numele editurilor, adresele, numele angajaților de la înființare până la orice dată, cu precizie. Putea, ca pornind de la un subiect, să afle fără niciun efort orice informație. Mintea lui devenise un fel de Google viu.
- OK, știu tot. Sau pot să aflu orice. Deci, de la ce mi se trage? Poate de la lumină, că așa a început. Ia te uită! Interesant... Mă gândesc la lumină și îmi apar în minte toate definițiile posibile, formule, eseuri, toate referințele din știință, literatură și artă. De la soare până la pământ lumina ajunge în 8 minute și 20 de secunde. Un an lumină măsoară 9.460 de miliarde de kilometri. Totuși, astea nu mă ajută. Tot ce am ajuns să știu nu mă ajută să înțeleg ce s-a întâmplat. Să fie tabloul? Sau conul de pin? Da, mai degrabă, că doar aici, în Cortile della Pigna, m-am umplut de cunoaștere absolută. Ia să vedem, ce legătură poate fi? Pot să acced zetabiți de date. Mă rog, e un fel de-a spune. Tot World Wide Web-ul nu ocupă mai mult de jumătate de zetabit. Iar eu, pe lângă asta percep cuvinte, imagini, sunete, filme, chiar și mirosuri.

În timp ce gândea cu voce tare, Lazăr aduna date simultan din surse diferite și le sintetiza. Ceea ce pentru un om obișnuit ar fi însemnat ore de studiu și asimilare pentru el se petrecea instantaneu.

Reprezentări ale conului de pin apar pretutindeni în lume, din antichitate până în epoca modernă. Pentru azteci, conurile de pin erau simboluri ale spiritualității și nemuririi. Chicomecōātl, zeița agriculturii și hranei, era înfățișată ținând un con într-o mână și un arbore peren în cealaltă. Ele reprezentau viața veșnică. Pentru asirieni, conurile de pin erau simboluri ale nemuririi și iluminării. Basoreliefurile din templele asiriene aveau compoziții cu zeități înaripate purtând pe brațe conuri. Unele dintre ele urmau să polenizeze Arborele Vieții, cel care va fi împrumutat mult mai târziu de creștinism și așezat în Rai, lângă Pomul Cunoașterii. Pentru celți, ele însemnau fertilitate. Femeile celte obișnuiau să doarmă cu conuri de pin sub perne, având credința că stimulează concepția. La greci, zeul Dionysos avea un toiag la capătul căruia era sculptat un con de pin. Era folosit în ritualuri ale fertilității. Menadele, cele care formau alaiul zeului, aveau și ele toiege asemănătoare, cu puteri supranaturale. Zeii și zeițele hindușilor sunt deseori reprezentați purtând conuri de pin. Shiva, zeul distrugerii, are părul împletit în spirale asemănătoare structurii conului de pin iar în basorelieful de pe templul Hoysaleswara chiar ține un con în mâna stângă. Creștinismul are o iconografie bogată ilustrând importanța simbolului. Tiara papală are cele trei coroane suprapuse într-o construcție influențată evident de structura conului iar ferula, cârja papei, are în partea de sus un con ce stă la baza segmentului final, cel care îl reprezintă pe Isus crucificat. În religia creștină conul este revelație și iluminare. Prin el se deschide cel de-al treilea ochi, al cunoașterii, capabil de viziuni, clarviziune și experiențe extracorporale. Există credința că toate acestea sălășluiesc fizic în glanda pineală. Egiptenii sunt primii care au asociat conul cu glanda pineală. Zeul Osiris avea un toiag la capătul căruia două cobre se încolăcesc în spirale de-o parte și de alta a unui con de pin. Șerpii simbolizează ascensiunea energiei Kundalini iar conul sugerează glanda pineală. Situată între cele două emisfere, în centrul geometric al creierului, glanda pineală are forma conului de pin, de unde i se trage și numele și este un organ fascinant, deși încă prea puțin cunoscut. Analogia se susține atât prin aspect cât și funcțiuni: ambele reglează nivelul de absorbție al luminii. Conurile își strâng solzii când e frig sau întuneric și îi deschid la lumină și căldură. Glanda pineală dozează secreția de melatonină pentru a menține starea de veghe pe timpul zilei și a induce somnul pe timpul nopții. Tradițiile oculte în acord cu vechile texte ezoterice afirmă că prin glanda pineală se trezește cel de-al treilea ochi, fenomen care ar determina o conștiință superioară, o înțelegere mai profundă a vieții și a morții, capacitatea de a controla viitorul, un sentiment de liniște și fericire, abilități extrasenzoriale, intuitive și psihice, clarviziune, percepție extinsă, capacitate sporită de autovindecare, viață lipsită de stres și plină de calm.
- Asta trebuie să fie, mi s-a deschis al treilea ochi! strigă Lazăr, brusc, iluminat.
- Ce spui bre, acolo? Că eu nu înțeleg nimic, se auzi vocea lui Ion.
- Nici eu nu înțeleg, da' pe niciunul nu vă înțeleg, zise și Tomiță.
- Am avut o experiență transcendentală la Vatican.
- Trans... ce? strigară cei doi tineri într-un glas.
- Am călătorit în spațiu și timp. Ca și cum aș fi fost în Rai și m-am întors. Sau în Pandemonium.
- Păi în pandemie am fost toți și nu ne-am întors Supermeni.
- Ce Supermeni, așa ceva nu există, spuse Tomiță.
- Bă, eu am văzut cu ochii mei ce a făcut! Uite, totul e lună în spălător. Și nea Lazăr zice că e de la Vatican. Io zic să mergem la Părintele Sectariu, de la biserica românească. Poate ne lămurește el.
- Mergem, zise Tomiță.
- Ce spui nea Lazăre, mergem?
- Mergem. Până la urmă, cineva va trebui să le spună preoților adevărul...