Antidepresive

Mereu se simțea anxios atunci când stătea în camera de așteptare. Secundele treceau foarte greu, iar el se simțea foarte obosit. Scoase telefonul și se uită la ceas fără să rețină exact ce oră este. Gândurile începură să-l năpădească așa că se prinse cu ambele mâini de marginile scaunului.

Folosește tehnica! Inspiră, expiră, inspiră, expiră. Pantofii, gri. Hanoracul, negru. Sigla Nike, albastră. Albastru, albastru... Blue is the color. Chelsea, Hazard... fuck, a plecat la Real.

Din capătul sălii de așteptare se auzi un telefon. Asistenta răspunse, iar conversația acesteia îi distrase atenția pentru câteva secunde. Își desprinse mâinile de marginile scaunului și expulză tot aerul strâns în plămâni.

Știu ce-ți trece prin minte, te gândești că probabil sunt nebun, dar să știi că nu te condamn, poate chiar ai dreptate. Dar oare nu toți suntem așa? Uită-te la noi, doar niște maimuțe cu anxietate și tonuri, cu atacuri de panică și depresie. Ce e în neregulă cu lumea asta? În societatea actuală, ești nebun dacă nu te confrunți cu aceste probleme. Tind să cred că societatea a evoluat atât de rapid, încât creierele noastre preistorice încă n-au reușit să se adapteze la nivelul ei. Ceea ce e ironic, dacă stai să te gândești, pentru că noi am creat-o. Sau nu? Nici nu mai știu... uneori am impresia că suntem toți controlați de o mână invizibilă, care este peste puterea noastră de înțelegere. Se spune că dacă ai aduce un Neanderthal în prezent și l-ai duce direct în Time Square, iar el ar vedea toate acele ecrane luminoase, atunci senzorii lui ar lua-o razna și ar muri pe loc. Ei bine, cam asta cred că pățesc și creierele noaste, doar că la o scară mai mică, fiindcă trecerea nu e chiar atât de bruscă. Așadar noi nu murim de la fluxul continuu de informații, dar nici nu mai trăim cu adevărat, pentru că suntem mult prea obosiți pentru asta. Adevărul este că noi nu am fost programați pentru ceea ce se întâmplă în societatea actuală. Codul nostru genetic spune că noi trebuie să alergăm pe câmpuri și prin păduri. Să ne urcăm în copaci și să culegem fructe. Să vânăm, să ne războim, să ne reproducem și cam atât. Codul de adaptabilitate pentru era digitală e încă în producție și deocamdată rulăm cu el neterminat și plin de buguri. De-asta informațiile luminoase ce vin spre noi ne obosesc atât de tare încât ajung să ne bage în colaps.

Gândul se sfârși brusc fiindcă-și auzi numele. Își întoarse capul și o văzu pe doctoriță, care-i făcu semn să intre.

Se așeză pe scaun și încercă să-și găsească o poziție confortabilă. Oare de ce nu avea și ea o canapea precum văzuse el în filme? Își aruncă privirea prin toate colțurile cabinetului, încercând să nu facă din prima contact vizual. Pentru câteva secunde rămase fixat pe ceasul din perete care indica ora 18:27.
- Ce faci, cum ești?
- Binișor.
- Binișor?
- Uneori bine, alteori mai puțin bine.
- Am înțeles... urmezi tratamentul?

Nu! Am încercat, dar mă simt rău de la ele... știi momentul ăla când trage un lunetist în tine și glonțul te lovește în cap cu 2.000 de km/h? E, fix așa mă simt atunci când iau medicația. Practic trebuie să renunț la durerea psihică în favoarea celei fizice... nu, mersi! Oricum trebuie să suport destulă durere, pentru că am probleme la coloană și după ce că mă doare spatele zilnic, îmi mai apasă și pe piept. Uneori, când fac efort, îmi taie respirația pentru o secundă. Deci chiar n-am chef să-mi mai și explodeze creierii în fiecare zi.

- Da.

Doar nu credeai că o să spun asta cu voce tare. Asta îți spun doar ție, fiindcă suntem prieteni.

- Ai reușit să-ți reglezi somnul? Că pari cam obosit.
- Nu reușesc să adorm chiar mereu la zece.
- Înseamnă că nu respecți tratamentul. Știi Hector, dacă nu ești sincer cu mine, nu te pot ajuta.

Oricum nu poți... cum ai putea? Viața mea a fost o eroare în sistem, un bug care trebuie reparat. Știi că aproape am murit la naștere? Da... a fost o problemă (nu știu exact ce), dar medicul de acolo s-a gândit că în loc s-o trimită pe mama la spitalul județean, s-o vadă cineva mai competent, ar fii o idee bună să-i facă o radiografie ca să vadă în ce poziție mă aflu. Ceea ce probabil că o să-mi dea niște cancer, în viitorul apropiat. Într-un final a trimis-o, dar când a fost aproape prea târziu. Medicul care m-a salvat, i-a spus că probabil n-o să supraviețuiesc până dimineață. N-am murit... dar privind retrospectiv, nu simt nici că am trăit.

- Știu că viața n-a fost prea blândă cu tine, dar nu e totul pierdut.

Uneori am impresia că poate să ne audă vorbind.

- E destul de greu și când trebuie să pornești de la zero... nici n-ai idee cum e să pornești de la minus.
- Ai dreptate, n-am idee. Dar ceea ce știu sigur este că viața merită trăită până la ultima clipă. Iar atâta timp cât încă mai poți să respiri, trebuie să lupți pentru ea.

Da, e foarte ușor de spus... ca și cum ai pocni din degete și totul e bine și frumos. Poate că pe lângă oamenii care încearcă să ne convingă că viața merită trăită, avem nevoie și de oameni care să ne ajute să murim în liniște. De ce societatea nu ne permite luxul ăsta? De ce nu ni se asigură suport pentru o moarte liniștită? De ce nu ne putem strânge în brațe apropiații, să ne luăm rămas bun, iar apoi să ne întindem pe un pat și să murim cu demnitate? De ce trebuie să fie întotdeauna atât de dureros și violent? De ce trebuie să fie atât de traumatizant pentru ceilalți? Ce societate bolnavă, nu-ți oferă o moarte asistată, "pentru că nu e moral". Dar te împinge la marginea disperării, astfel încât să te omori tu, în cele mai oribile moduri. Fuck society!

- Hector... adevărul este că eu nu te pot împiedica, de fapt nimeni nu poate. Tu ești cel care decide ce se întâmplă cu viața ta. Tu și doar tu.
- Știu.
- Dacă o să ți se întâmple ceva, o să mă simt vinovată o perioadă. O să mă condamn și o să-mi reproșez că n-am depus suficient efort pentru a te ajuta. Dar știi ce? La un moment dat o să-mi treacă și o să te uit. Și fix asta o să se întâmple cu fiecare persoană apropiată ție. Pe moment o să fii motiv de tristețe pentru unii și subiect de bârfă pentru alții. Lumea o să-și dea cu părerea și o să circule tot felul de zvonuri despre tine și gestul tău. Asta pentru o perioadă, apoi o să te uite. Da, da, o să te uite chiar și ce care te-au iubit, pentru că o să se ferească să vorbească despre tine, o să te considere un subiect tabu...

Mai vru să spună ceva, dar fix în acel moment își intersectară privirile și observă cum ochii lui se umplură de lacrimi. El se ridică brusc de pe scaun și se îndreptă spre ușă.
- Hector! El se opri, dar nu-și întoarse capul spre ea. Ne vedem Miercuri la patru?
- Da!, spuse el, apoi ieși pe ușă.

Zilele trecură rând pe rând, iar în calendar se făcu Miercuri. Ceasul de la mâna ei stângă indică ora patru și douăzeci, dar scaunul din față rămase gol.