Nucul lui Miron

Furtuna

Soldatul se opri și privi în depărtare către sat. Câteva coline ascundeau casele dar se vedea turla bisericii. Pe aici nu ajunsese războiul. Iarba era deasă și caldă, ușor îngălbenită și presărată din când în când cu câte o balegă. Era drumul spre Olt, pe care duceau vara vacile și caii la apă. Știa pe dinafară toate potecile, toate scurtăturile și cele bătute și cele mai puțin știute. În față se vedea deja aproape lipită de pădure coama impresionantă a nucului lui Miron. În dreapta nucului, undeva ascuns în pădurea umbroasă, era pârâul Vladimirescu, probabil aproape secat acuma în iulie. Erau poteci și prin pădure și în mod normal ar fi preferat să meargă la umbră dar acum alese să meargă prin soare. După cât suferise de frig și pe frontul de est și apoi în munții Tatra nu mai voia să știe de frig. Așa că rămase în soare pe poteca dintre pădure și miriște. Călca cu grijă și pe măsură ce se apropia de nuc parcă îl luară niște friguri mai ceva ca în marșurile din Crimeea când erau atât de obosiți și înghețați că dormeau mergând și se legaseră cu funie între ei ca să nu se piardă.

Acum era însă iulie și încă destul de cald deși se lăsa seara. Soarele se făcea portocaliu și apunea în spatele lui peste cealaltă pădure de unde venise și apoi peste Olt dar, deși începuse să tremure, simțea încă radiind căldura din iarba și lanurile proaspăt treierate. Oare ai lui or fi strâns grâul? Dacă ar fi ajuns mai devreme poate i-ar fi ajutat și el la seceriș. Dar nu a fost chip să ajungă mai repede. Venise pe jos din Tatra până la granița cu Transilvania. Se așteptase măcar de acolo să poată merge cu un tren chiar și marfar. Nu fusese posibil dar nu se lăsase oprit și continuase pe jos. Aproape 2.000 de kilometri în total. Era pe drumuri de câteva luni bune.

Și acum era atât de aproape. Speranța de care se agățase în tranșee prin ploaia de schije și șrapnele. Clipa la care visase în marșurile nesfârșite prin frig, foame și moarte. Mai ales moarte, moartea care pusese stăpânire peste tot, nimeni și nimic nu fusese cruțat. Străbătuse tărâmuri ale morții și trecuse prin mașinăria flămândă de carne și sânge a războiului. Dar nu se lăsase și acum era atât de aproape. Momentul la care sperase era aici. Că va scăpa și va vedea sfârșitul războiului. Și acum tremura. Dar nu de oboseală sau de frig. Ci de frică. Pășea cu frică dar nu teama de a călca pe o mină sau unul din miile de cadavre întâlnite. O altă frică pe care nu o înțelegea dar care îl doborî aproape.

Ajunsese în dreptul nucului bătrân. Ca de atâtea ori în copilărie și tinerețe, hotărî să se odihnească puțin la umbra nucului. Mai avea mai puțin de jumătate de ceas de mers până acasă. Își scoase cerga din raniță și se înfășură în ea încercând să își calmeze fălcile care se încleștau și lăsând soarele acuma roșu-violet să arunce printre ramurile uriașe ultimele raze ale zilei să îi încălzească fața. Numai puțin să mă-ncălzesc și apoi mă duc. Mă așteaptă ăi bătrâni. Închise ochii pentru câteva clipe și își imagină cum o să coboare dinspre pădure pe ulița lui Ioan până în drumu mare și cum o să dea bună seara la toată lumea care e sigur ieșită pe băncuțele din fața caselor la povești seara. Deși probabil că mai mult bătrânii. Și poate nu atât să stea la taclale cât să privească în zare să vadă dacă nu aduce cineva vești de pe front.

Știa că va trebui să treacă pe lângă biserică și casa lui Florea. Părintele la ora aia nu mai ieșea din casă dar preoteasa probabil cosea la geam și dacă îl vedea trecând ar fi ieșit să-l întrebe de Florică al ei. Poate au aflat deja, poate știu. Dar dacă o să-l întrebe o să le zică ce și-a repetat de sute de ori în minte deja: că Florea a murit cu arma în mână ca un erou. În realitate Florea și alți câțiva băieți au fost aruncați în aer de propria noastră artilerie care reglase tirul prea scurt. Nu mai rămăsese mare lucru din el nici cât să ia în brațe d'apoi cât să îngroape undeva. Și ca el mulți alți feciori ai satului nu aveau să se mai întoarcă acasă. Dar el uite că reușise. Și în afară de câteva degete degerate la picioare și câteva răni mici scăpase din iadul de foc și metal topit aproape neatins. De ce el și alții nu? Nu știa el asta. Numai Dumnezeu putea să știe.

Continuă drumul imaginar, trecu de biserică, dădu binețe dar nu se opri la crâșma lui Angheloiu și apoi după câteva ulițe fără nume ajunse acasă. Ăi bătrâni probabil că erau în casă deja la ora asta. O să intre pe poartă și primul o să-l întâmpine Leu hotărât să rupă lanțul și să lupte până la moarte cu intrusul pe care nu o să-l recunoască imediat. Apoi o să se aprindă lumina în casă și ăi bătrâni o să iasă pe prispă cu ochii în lacrimi, plini de speranță ca probabil de fiecare dată când aveau oaspeți neașteptați la oră târzie. Și apoi prima, măicuța, cu ochii înecați în lacrimi o să-l îmbrățișeze și pipăie să vadă că e chiar el și e din carne și oase și nu un strigoi sau altă arătare la ceas de seară. Și de îndată o să pună lemne pe foc să îi facă ceva cald de mâncare. Și cu gândul la focul din vatra lor de acasă adormi de tot Gheorghe în timp ce soarele apusese aproape de tot și sub nuc se făcuse noapte.

S-a trezit îngrozit câteva ore mai târziu așa cum făcea aproape în fiecare noapte pentru că vedea iar morții rotindu-se în fața lui precum călușeii de la bâlci și simțea iar în nări miros de praf și foc și carne moartă și artileria tunând asurzitor. Și de fiecare dată pierdea ceva ce văzuse la alții pierzând. Se trezi pipăindu-și ochii îngrozit pentru că în vis un obuz explodase foarte aproape și acum nu vedea nimic. Dar în realitate era doar noapte și cerul acoperit. Și focurile de artilerie erau tunete îndepărtate aduse de norii care coborau dinspre Buila de la munte și aduceau ploaie și furtună. Demonii trecutului se adunau și se apropiau amenințător. Își potrivi pătura sub bărbie și se pregăti de asaltul care avea să vină.

Lupta

Cei trei băieți se strânseră grămadă într-un cerc la marginea lanului de porumb verde crud. Se adunaseră de multe ori așa ca să pună la cale un joc sau vreo aventură. Uneori furau porumb necopt și îl frigeau pe jar. Alteori străbăteau pădurea în căutarea unui alun cu ramurile potrivite din care să facă arcuri și săgeți pentru apărarea regatului de dușmani imaginari. Regatul era organizat în jurul nucului lui Miron care era și cetatea de scaun unde se luau cele mai importante decizii. Avea ca limită înspre pădure pârâul Vladimirescu până la vărsarea în Olt unde aveau și un port improvizat. Granița dinspre câmpuri era mai puțin clar stabilită, practic atât cât aveau nevoie să intre în lanul de porumb ca să culeagă știuleți pentru copt.

De data asta însă se strânseseră pentru lucruri mult mai serioase. Fiecare puse pe pământul dintre ei câteva obiecte.
- Ce găsirăți? Adusă cineva gaz, zise Marius?
- Io adusăi iar praștia lui frati-mio dar tre' să o duc înapoi că mă bate de mă sparge dacă nu.
- Nu avem ce face cu ea. Altceva, Vio?
- Strânsăi și niște pietre pentru praștie. Nu putui mai mult că erau ai mei în casă. A, ba adusăi și niște cârpe.
- Titi?, întrebă Marius.

Titi era cel mai mic dintre ei, nu avea mai mult de 9 ani dar arăta și mai mic. Marius era cel mai mare aproape 12. Și Viorel avea 10. Erau vecini pe aceeași uliță în sat. Scopul întâlnirii de azi era foarte serios. Regatul lor fusese atacat și capitala cucerită și invadată. Dușmanii erau un cuib de viespi de specie gigantică: bărzăuni. De când se instalaseră nu mai aveau cum să se joace sub nuc pentru că erau foarte agresivi și zbârnâiau periculos. Bărzăunii își făcuseră stup într-o scorbură neagră ca o ieșitură, o rămășiță a unui braț gros al nucului care se uscase si căzuse, nimeni nu știa de ce deși existau legende despre un blestem și despre cum Sfântul Ilie trăznise într-o noapte nucul exact în ramura blestemată.
- Adusăi mâncare. Niște turtă și niște jumări, zise Titi despăturind o bucată de ziar alb-negru impregnată cu grăsimea de porc.
- Păi nu avem timp să mâncăm, ce să facem cu jumările si turta?

Titi nu răspunse, doar ridică ușor din umeri. Nimeni nu adusese gaz, arma absolut necesară pentru a reuși. Marius încercase și el, găsise bidonul de gaz ascuns în șopronul bunicilor dar nu reușise să-l desfacă. Găsise însă chibrituri. Nu erau foarte multe arme dar era destul cât să încerce. Pentru atacul principal vor trebui să improvizeze. Măcar aduseseră scuturile pentru protecție. Scuturile erau niște împletituri de nuiele peste care întinseseră cârpe murdare legate cu sârmă.

Marius le explică planul de atac presărându-și discursul cu fraze pompoase cum văzuse el în filmele de război. Marius era de la oraș, era în vacanță la bunici peste vară. Știa foarte multe lucruri și Vio și Titi erau foarte impresionați de cum vorbea și îl urmăreau foarte atenți.
- Băieți, soarta e de partea celor curajoși. Deci la luptă, concluzionă el și apoi cu toții începură să înainteze ascunși în spatele scuturilor către cercul de umbră făcut de coroana nucului.

Planul era foarte simplu și era modelat pe eșecurile din trecut. Încercaseră să lanseze proiectile mai întâi de aproape și apoi cu praștia dar nu reușiseră decât să enerveze bărzăunii care de îndată ce simțeau pericolul ieșeau în număr foarte mare și îi fugăreau pe copii. Pe Marius îl și înțepase unul și îi lăsase o umflătură foarte dureroasă pe umăr dar nu avusese curaj să îi arate bunicii. De data aceasta planul era să incendieze scorbura aflată ceva mai sus de înălțimea unui om. Gazul ar fi fost foarte bun pentru că puteau să moaie niște cârpe și apoi să facă un fitil din sfoară și să îi dea foc de la distanță cum văzuse în filmele cu cowboy. Dar nu aveau nici gaz și nici sfoară pentru fitil. Hotărâră în schimb să lege niște paie cu cârpele aduse de Vio într-un mănunchi și să le arunce direct în scorbura blestemată. Marius se apropiase cel mai mult și încerca să aprindă un chibrit ca să dea foc la mănunchi. Mâinile îi tremurau pentru că auzea zumzăitul stupului și își aducea aminte de durerea de la umăr și tot curajul i se topise. Până la urmă reuși să aprindă paiele dar acestea ardeau mult mai repede decât se așteptase. Intră total în panică, aruncă mănunchiul spre ciotul ca o platformă pe unde era intrarea în stup dar rată și mănunchiul căzu lângă nuc. Nu mai avu curaj să încerce încă o dată pentru că din stup începeau să iasă agitați bărzăunii și mănunchiul luase de-a binelea foc. În plus, de undeva de pe poteca dinspre Olt se auzi tunând o voce de bărbat.
- Bă, futu-vă irodul mamii voastre de copii! Ce faceți bă, dați foc la pădure? Care sunteți mă că dacă vă prind vă jupoi dă vii?!
- E nea Ghiță nebunul, strigă Marius îngrozit și imediat copiii abandonară toată recuzita și o luară la fugă prin lanul verde de porumb luptându-se cu frunzele ca niște săbii care încercau să îi taie în bucăți.

Un bătrân în ciomag, pe jumătate cocoșat apăru din pădure, se apropie calm de mănunchiul care încă ardea și îl călcă până îl stinse. În jurul lui bărzăunii se adunaseră și roiau amenințător dar el nici nu le dădu importanță și nici bărzăunii nu îndrăzniră să îl atace.

Năpasta

Tot satul vuia. Lumea ieșise la porți, mai ales femeile, care cum se găsise în treabă, ba de la vaci, ba de la bucătărie. Marioara lu' Surdu ieșise cu mâinile pline de sânge pentru că tocmai tăiase o curcă. Se ștergea de șorțul murdar și se ridicase pe vârfuri întinzând capul ca o mangustă ca să vadă cât mai departe încercând să afle de la celelalte vecine manguste ce se întâmplase. Dintr-o dată rețeaua de informații a satului se activase. O mare nenorocire se întâmplase și satul, prin fire nervoase invizibile, simțise și reacționa. Aproape toată lumea care nu era la muncă ieșise la gard sau chiar direct pe uliță.

Auzirăți? La nucul lui Miron. Unde o găsiră? La nucul lui Miron, o găsiră niște băieți. Al lui Vianu și băiatul popii. Pe cine? Leana lu' Ionel. Cine? Fata a mică a lui Ionel. Învățătorul. Fata a mică a învățătorului. Ce e cu ea? Ce păți? La nucul lui Miron, o găsiră. Fata învățătorului, a mică. O găsiră spânzurată. Își luă zilele. Muri uite, fata mică a învățătorului. Cine, Lenuța? Hai nu vorbi prosti, Doamne ferește! Da, o găsiră acuma Ghiță a lu' Vianu și băiatul popii. La nucul lui Miron. Doamne apără și păzește. Să meargă cineva la școală să îi zică la învățător. Păi e sâmbătă nu e la școală. Ie, ie că mai merge și sâmbăta și lucrează săracul pentru copiii ăștia. Să dusă băiatu lui Costică să îi zică. Ce nenorocire, Doamne Dumnezeule mare, apără-ne și păzește-ne.

Femeile satului, îngrijorate și profund tulburate de năpasta care căzuse asupra satului își aranjau basmalele ca pe niște coifuri menite să le protejeze de spiritele rele, își scuipau în sân și nu conteneau să își facă semnul crucii. Toată lumea aflase. Fata cea mică a învățătorului fusese găsită spânzurată. Lumea era îngrijorată. Ce pățise? Își luase zilele sau fusese Doamne ferește omorâtă. Unele voci șușoteau că s-ar fi omorât din dragoste. Că era în vorbe chiar cu băiatu lu' Vianu, cu Ghiță. Că au fost la horă și la fedeleș și numa'mpreună au jucat. Gura lumii, rea, nu poate nimeni știi, îi luau apărarea alții. Ce-o fi în sufletul flăcăului, tocmai el să o găsească. Cică s-ar fi omorât dinadins la nuc că acolo era locul lor de întâlnire și Ghiță s-ar fi luat între timp cu alta. O fată așa de tânără, pentru ce? Și cum să-i facă așa ceva la tac-so, nu s-a gândit și ea. Mare păcat, mare. E mâna diavolului aici. Scaraoțchi și-a băgat el coada și i-a luat mințile fetii, ziceau femeile și scuipau în sân și mai făceau câteva cruci repede. Și acuma nici înmormântare ca lumea nu îi poate face, adăugau dând din cap.

Toată ziua lumea se agitase și discutase despre necazul care căzuse pe satul lor. Nu era de ajuns războiul care le bătea la ușă. Asta le mai lipsea? O fată așa de tânără. Ce blestem. Nici nu putuseră să o aducă acasă la ea. Între timp învățătorul aflase dar nu îl lăsaseră să meargă la nuc. Aștepta așezat pe prispă și fuma țigare după țigare boțindu-și pălăria și apoi încercând să o îndrepte. Trimiseseră după agent special la Vâlcea pentru constatări și anchetă și nu avea nimeni voie la nuc deși se duseseră mulți curioși la nucul lui Miron.

Era aproape seară. Rumoarea în sat se liniști ca la un semn. Dinspre deal, pe ulița lui Ioan cobora o căruță flancată de jandarmi călare și urmată de o turmă de săteni, majoritatea copii. Învățătorul ieșise de partea cealaltă a satului și se pornise spre căruță dar nu se grăbea ca și cum ar fi încercat să pună între el și ciudatul cortegiu un număr infinit de pași. Dar pașii se terminară, cortegiul ajunse aproape și se opri. Dezveliră pătura cu care era acoperită și învățătorul căzu în genunchi agățându-se de marginea căruței. În partea cealaltă a satului un strigăt înfiorător tăie aerul stătut al după amiezii. Ioaneee, unde e fata mea, Ioane? Zi-mi că nu e ea, Ioane. Ridică-te, Ioane. Adu-mi fata mea acasă, Ioane. Era Ana, nevasta învățătorului care privise scena de la distanță și-l văzuse prăbușindu-se.

Flori de câmp

Florea îi privea admirativ și ușor amuzat fața încruntată, încrâncenată cumva. Încercă să îi aranjeze o șuviță deși știa că o să se enerveze. Îl amuza să îl întărâte, de obicei asta ducea la lucruri bune. Dar azi nu avea chef Ghiță. Ceva îi apăsa pe suflet. Remarcase de când apăruse la lăsatul serii la locul lor obișnuit de întâlnire sub nucul cel bătrân. Ghiță era simplu. Tot ce avea pe suflet i se citea pe față. Nu știa carte deși încercase să-l învețe și nu știa multe despre lume. Muncea la câmp și la pădure și era temut în sat pentru că era iute la mânie și puternic ca un taur. Pe Florea îl pregătise popa Zamfir să ajungă tot popă ca și el și îl învățase mai degrabă cum să citească decât cum să dea cu sapa sau toporul. Florea însă spera în secret să meargă la oraș și să devină jurnalist sau poate profesor și să încerce să publice un volum de poezii. Încă nu avusese curaj să vorbească cu părintele despre asta.

Ghiță era cel mai bun prieten al lui, încă din copilărie. Mai mult decât prieten ar fi zis el având în vedere întâlnirile lor la ceas de seară, tot mai dese în ultima vreme. Dar Ghiță nu avea multe de spus în general. Cel puțin nu despre relația lor. Uneori rămânea pe gânduri și apoi îl întreba dacă nu e păcat ce fac ei și ce ar zice lumea dacă ar afla? Alteori un gând îl fulgera și privirea îi devenea rece ca de gheață, îl privea fix și îi zicea: Să nu zici la nimeni auzi? Florea îi zâmbea cu toți dinții lui albi, frumoși și îl întărâta: Poate am să-i zic lu' tata, la spovedanie, cine știe? Ghiță turba de nervi și apoi îl alerga și îl prindea și îl strângea tare în brațe până când îmbrățișarea lor se transforma într-un joc și apoi un dans în care se ascundeau și se găseau unul pe celălalt.

Azi însă gânduri negre îi apăsau pe suflet și i se citeau pe față lui Ghiță deși se întorsese cu spatele la el.
- Vine războiul, Florică, se termină lumea.
- Ce-ți veni? Noi suntem bine aici, nucul ăsta e aici de când lumea și a văzut multe războaie el. Cred că e mai bătrân ca satul. Atâta timp cât suntem aici sub el, ni-i bine.
- Tu n-ai treabă, sigur știe părintele pe cineva la piscupie și îți scoate scutire.

Florea îl cuprinse pe la spate punându-și capul pe umărul lui drept și îi șopti.
- Dacă te iau la oaste am să mă dau voluntar și vin cu tine până la capătul lumii.

Dintr-o dată Ghiță se înveseli și izbucni în hohote:
- Da, tu lipseai de pe front, râse el zgomotos. Ce să cauți tu bă, te omoară ăia dintr-un foc.
- Și ce dacă, măcar știu că mor alături de tine.

Ghiță se crispă și încordă din tot corpul și rosti pe un ton foarte aspru aproape scrâșnind printre dinți:
- Îi fute Dumnezeu și maica Domnului înainte să îi las să-ți atingă un fir de păr.
- Hai, hai că 'nainte să ajungem acolo fugim și ne ascundem în munți pe la vreo stână părăsită. Tu o să te duci la vânătoare iar eu o să strâng mure și zmeură, încercă Florea să schimbe subiectul și să-l înveselească.

Dar Ghiță nu mai răspunse. Rămaseră așa îmbrățișați o vreme până când Ghiță mârâi scurt ca un dulău și se smuci brusc și se întoarse și îl cuprinse el în brațe pe Florea. Acesta zâmbi și se lăsă și apoi își întoarse capul spre el și lumina lunii pline îi lumină perfect chipul.

Din pădurea din apropiere se auzi un mic zgomot ca un geamăt înăbușit urmat de un foșnet. Amândoi se opriră și priviră atenți. Probabil ceva animal își ziseră. Hotărâră că oricum se făcuse târziu, își adunară lucrurile și se îndreptară spre sat, fiecare pe altă cărare. Ghiță ca de obicei o luase prin pădure pe care o știa pe dinafară chiar și noaptea.

Lui Florea îi era frică noaptea prin pădure și prefera întotdeauna să o ia pe lângă câmpuri. În plus profită de lumina lunii și se opri să adune câteva flori de câmp. Plănuia să le preseze și să le pună în cartea pentru Lenuța, fata învățătorului. Erau prieteni buni încă din copilărie și deseori făceau schimb de cărți pentru că preotul și învățătorul lor erau singurii din sat care aveau cărți. Uneori îi plăcea să îi lase ceva neașteptat între pagini, o carte poștală sau o poezie. Zâmbi anticipând surpriza și fericirea de pe fața ei și grăbi pasul vesel spre sat.

Nucul cel bătrân rămăsese în urma lui, decupând o formă aproape semi-sferică în peisajul nocturn inundat de lumina lunii pline. Dar pe măsură ce se apropia de sat, nori negri se strângeau și luna dispăru în spatele lor iar peste sat și toate împrejurimile o cortină neagră de întuneric se așternu.