Discuția

Pe monitorul calculatorului, liniile blânde ale dealurilor verzi se învecinau cu prea albastrul cerului. Urmări cu privirea linia orizontului desenat, cu una, două curbe calme terminându-se în afara ecranului. Aruncă o privire visătoare spre fereastră. Afară, griul de toamnă se instalase definitiv și ploua. Mai văd eu cer senin în aprilie, se strâmbă ea, octombrie venise prea repede, era deja frig. Simțea parcă peste ceafă și gât palele de vânt care purtau oblic picăturile de apă, trasând diagonale curgătoare pe fundal.

Bărbatul tuși ușor și ea îl privi surprinsă, aproape uitase unde era.
- Mănânc de două ori pe zi, recunosc, nu reușesc să mă trezesc suficient de devreme dimineața, mormăia în fața ei pletosul, rezemat relaxat de spătar, și nu am cum să controlez glicemiile la prânz, de obicei sunt într-o cafenea.

Gesticula nonșalant și ea se enervă instantaneu, își încleștă maxilarul însă, și îi răspunse cu un surâs fin:
- Nu pentru mine le controlați, cred că știți, mi-e dificil să îmi dau seama cum aș putea să vă adaptez tratamentul când am atât de puține informații.
- În fine, o întrerupse el, nu o să rezolvăm azi problema asta, vin aici de peste cinci ani, cred că ne cunoaștem suficient, dumneavoastră știți că nu mă schimb, eu știu că nu o să schimbați nimic la schema de insulină, hai să povestim despre altceva.

Ea bufni aproape în râs.
- Despre ce să vorbim atunci, își ridică o sprânceană. Iarăși aberăm nimicuri, se gândi și privirea îi zbură iarăși spre fereastră, mai am cât... cinci, șase ore de stat în fața calculatorului, ascultând când pe unul când pe altul cum debitează tot ce le trece prin cap. Oamenii vin ca la psiholog, sunt nevorbiți, sunt singuri și uite, își varsă sacul cu idei la mine în birou de parcă aș fi psiholog, nu asistentă de diabetologie.

El își îndreptă spatele și își așeză amândouă mâinile pe birou. Prea aproape, se gândi ea, retrăgându-și degetele spre marginea dinspre ea a mesei.
- De ce vă este frică, îi auzi întrebarea și rămase cu gura deschisă de uimire.
- Ce vreți să spuneți, nu îmi este frică de nimic, se încruntă ea și își găsi repede de lucru pe calculator. Începu să tasteze niște date în dosarul lui, dimineața fără valori, la amiază fără valori, seara o medie de 220 miligrame pe decilitru, își recita în gând. Când nu vorbesc despre ei, încep cu întrebări de astea, extraordinar, de parcă ar trebui să le dau raportul despre viața mea.
- Bine, bine, nu vă este frică acum, dar vă era, insistă bărbatul, privind-o direct. De cât timp? Doar aici vă este frică?

Nu știa de ce, dar se întoarse ca să arunce o privire scurtă în spate. Nu era nimeni acolo, știa, era fereastra dinspre stradă, vedea sensul giratoriu și auzea înfundat traficul mașinilor, parcă atenuat sub ploaie.
- Nu știu despre ce vorbiți, își ridică apoi umerii. Îi simțea grei, își înclină încet capul la dreapta și stânga simțind cum îi troznesc vertebrele.

Bărbatul continuă însă, privind si el parcă în gol, undeva în spatele ei:
- Eu știu. Adică, de fapt, simt, punctă el cu indexul în birou. Aici e problema.
- Merg să îi arăt doctoriței profilul dumneavoastră, se ridică ea brusc, revin de îndată.

Ieși cu pumnii strânși din birou, noroc că nu sunt pacienți pe culoar, respiră ea lung, cât tupeu are domnul acesta. Până la capătul culoarului trecu numărând în gând ferestrele, trei patru, cinci, nu se mai oprește ploaia, cred că mi-am uitat umbrela în portbagaj.

Din biroul ei, secretara îi zâmbi cu tâlc.
- Te ține de povești, nu e așa? Data trecută mi-a ghicit în palmă, știi, îi spuse ea pe un ton conspirativ.
- Da, nu știu cum să scap de el, o să las ușa deschisă, te rog peste vreo zece minute să mă strigi ca să răspund la un telefon aici la tine, ok?, îi șopti confidențial și secretara aprobă silențios.

Nu era nici o surpriză, doctorița era deja ocupată cu altcineva și văzând profilul incomplet de glicemii pufni a deznădejde și ridică din umeri. Nu era nimic de schimbat, poate capul pacientului, chicotiră amândouă.

Drumul înapoi spre propriul birou părea cumva foarte lung, ca și cum pașii i-ar fi devenit mici, depășea cu greu ferestrele, una, două, gâfâi. Măcar acum e lumină, se încurajă, cam gri, dar e încă zi.

Seara aceea fusese mult mai întunecată, era noiembrie, rămăsese peste program și își aducea aminte cum, prin aceleași ferestre, sclipeau în șir farurile mașinilor. Trebuia să termine, se grăbise să ducă ultimele rapoarte doctorului Ivan care lucra în biroul de lângă ea. Nu își aducea aminte prea bine ce vorbiseră, cum ajunsese discuția la ea, câte kilograme are și ce mănâncă, începuseră cu o glumă, își amintea că râdeau amândoi și el a invitat-o să se urce pe cântar ca să verifice exact. Nu înțelesese cum, de la greutatea ei, doctorul trecuse la cât de bine dezvoltată este și îi simțise mâinile conturându-i talia. Degetele lui apăsau în jurul mijlocului ei, ca trecută prin inel, îi șoptise el atunci și îi văzuse fața foarte aproape, barba nerasă de câteva zile, privirea urcând și coborând febril, buzele bâiguind ceva despre pilozitatea normală pentru un adult. Când i-a întâlnit privirea șocată au rămas amândoi nemișcați. Apoi el dispăruse , fugise înșfăcându-și geanta și lăsând lumina aprinsă. Ea și-a adunat lucrurile lent, a închis calculatoarele, apoi toate ușile, a stins lumina și a plecat spre casă. De atunci nu l-a mai văzut.

Plânsul a apucat-o câteva zile mai târziu, din senin, în mijlocul unei ședințe de grup despre insulinoterapie funcțională. Reușise să îi explice șefei ei, apoi doctoriței, apoi directorului medical, totul ieșise la iveală, de fapt doctorul se confesase și își dăduse deja demisia. Totul era deci spre bine, se încurajase atunci, trebuia doar timp, orice vindecare are nevoie de o perioadă în care nu ești bine, dar până la urmă...

De ce dura atât, însă, aproape trecuse un an, iar ea azi dimineață era încă în lacrimi ajungând la birou.

Era mereu singură dimineața, Se uita o dată la câteva minute în jurul ei, având impresia că cineva e în spate, că simte aerul prea rece, că se deschide o ușă. Nu era nimeni, nu era nimic, verificase de zeci de ori.

Se hotărâse apoi brusc să o sune pe șefa ei ca să îi spună că vrea să deschidă o acțiune legală împotriva doctorului. Își amintea tăcerea din receptor, prea lungă, apoi frazele scurte, căzând seci. El e mort. S-a sinucis. Acum șase luni.

Apoi ziua de muncă începuse, unul după altul pacienții intraseră și ieșiseră din birou, aducându-și problemele și nu avusese timp să se gândească la nimic. Nici acum nu am timp, se încruntă, după el mai urmează încă doi pacienți, hai să terminăm odată. Nu e treaba lui, oricum, și ar fi bine să nu mai aibă nimic de comentat, scrâșni ea din dinți.
- Nu schimbăm schema de tratament, ați ghicit corect, se chinui să îi zâmbească.

El o privi cu mirare, ca și cum uitase de ce era în biroul ei. Apoi se aplecă și căută ceva în rucsacul de sub birou.
- Vreau să încerc ceva, o anunță, și înainte să apuce să protesteze, pe birou se înșirară un bol tibetan, două bețe de cupru și un carnețel în care bărbatul căută o pagină precisă și îl ridică apoi cu ambele mâini în fața ochilor, între ei.

Prin ușa deschisă o văzu pe secretară cum se ridicase în picioare și se uita cu curiozitate spre el. Îi făcu semn de întrebare cu telefonul în mână, acum?, dar ea dădu din cap, nu încă.

Ce o fi cu mine, toți ciudații din lume au ceva să îmi spună și să îmi explice, să facă bine să nu dureze mult chestia asta.

Bărbatul recita cu ochii închiși. Așeză apoi carnetul deschis pe masă și ridică bețele. Le purtă prin aer de sus în jos, paralele, îndreptate spre ea, apoi spre fereastra din spatele ei, apoi spre ușă. Le roti în bol, îngânând în paralel cu sunetul o melodie în surdină. Apoi bătu în bol ca într-un clopot și opri sunetul cu mâna. Își deschise ochii și se uită la ea.
- Știți unde suntem, nu e așa?, o întrebă.
- Da, într-un spital, pufni ea ironică, dar aici e serviciul de diabetologie.
- Mda, înțeleg, rânji el. Știți însă, ce se găsesc de obicei în spitale, corect?, continuă să o chestioneze.
- Doctori, asistente, bolnavi, morți, înșiră ea.
- Exact, dădu el din cap. Morți.

Morți, își repetă ea în gând, morți, moarte, mort, e mort, a murit.

Bărbatul își adună lucrurile și, ieșind pe ușă, o privi cu un zâmbet luminos.
- Acum nu trebuie să vă mai fie frică.