Moartea lui Luis Rubio

Nu îndrăznesc a cere încrederea dumneavoastră în ceea ce privește povestirea următoare, deși, poate că unii dintre voi mă înțeleg. Poate vi s-a întâmplat unora vreodată să trăiți niște evenimente atât de inimaginabile anterior și atât de greu de crezut chiar și pe viu, încât n-ați îndrăznit a povesti oricui, deși, trăirea respectivă parcă țipa să fie scoasă în lume. Eu unul mi-am făcut cu greu acest curaj. Nu cer încredere în cinstea relatării mele, ci numai șansa de a fi înțeles eu, nu întâmplarea mea. Fiindcă am dus-o cu greu în piept atâta vreme, iar astăzi, ajuns la anii de vârf ai bătrâneții, mi-am pierdut teama de a fi luat în râs. Când viitorul ți-e mâine-poimâine, începi a pune mai mult preț pe lumea din lăuntrul tău și pe întâmplările ce au desăvârșit-o.

Povestea mea s-a petrecut într-un sat mic, la cale de câteva ore călare de Pontevedra, la țărmul oceanului. Eram mic, aveam vreo doisprezece ani, și țin minte bine perechea aceea de pantaloni zdrențuiți pe care o purtam peste măsură. Mătușa Mira mă certa mereu, zicea că râd vecinii de ea că umblu neîngrijit pe stradă. Trăiam în casa ei de mic copil, pe mama nu mi-am amintit-o niciodată și nici mare lucru nu mi-a povestit nimeni despre ea. M-a lăsat în grija mătușii Mira și dispăruse când eu eram foarte mic. Mira mă îndrăgea și mă crescuse cu grijă, deși se vedea de la o poștă că nu nu-s al ei. Eu eram blond cu ochi albaștri și pielea albă, ea și restul familiei erau bruneți și cu pielea măslinie. Numele meu suna ciudat când mă chemau, parcă nu era făcut pentru limba spaniolă, abia pe la zece ani am descoperit că e un nume rusesc, am presupus astfel că tatăl meu trebuia să fi fost rus sau slav în orice caz.

Pielea mea nu se împăca bine cu soarele Galiciei, eram mereu cu umerii usturători și roșii, fiindcă alergam de-aiurea dezbrăcat prin curte tot timpul. În fundul curții, în grădina care dădea spre ocean era un măslin bătrân în care mă urcam cu ușurință fiindcă nu era înalt, era locul meu preferat din toată lumea, nu-i relevant pentru povestea aceasta, dar mi-am amintit și nu pot trece cu ușurință peste zgârieturile cu care mă pricopseam adesea cocoțându-mă vajnic și peste zdrențuirea pantalonilor preferați. Există o vreme în care te bucuri că te urci în copaci și alta în care te bucuri că te dai jos din pat. Asta e.

Era a șaptea zi de iunie, miezul zilei, ora doisprăzece fix. Era duminică și ceasul mare de lemn din sufragerie a bătut metalic ora fixă. Atunci am auzit-o pe mătușa Mira țipând. S-a auzit de sus, din atelierul fratelui ei, pictorul Luis Rubio Alicante Moura. Am luat-o la goană pe scările fără balustradă, m-am prăvălit pe dușumea împiedicându-mă de ultima treaptă care era mai înaltă. Am dat buzna în atelier, frecându-mi coatele julite. Mătușa Mira era căzută în genunchi și plângea, soarele intra prin fereastra din stânga și lumina portretul pe care unchiul Luis Rubio îl picta. Lucra la el de câteva luni, femeia pe care o picta era o brunetă frumoasă și sprâncenată și creață, ceacâră, cu niște ochi mari de tot, unul negru abis și unul verde primăvară, pe nume Carmen Garcia Mendez. O știam de prin sat de mai demult, dar în cele câteva luni în care tot trecuse pe la noi pentru a fi model pentru portret, apucasem să o observ mai bine. Țin minte că mă impresiona ținuta ei mândră, deși era o femeie subțire față de majoritatea celor din jur, cel puțin față de mătușa Mira, era un fir. N-o mai văzusem pe la noi de vreo săptămână, oricum venea rar, dar era prima dată când îl vedeam pe unchiul Luis Rubio, lucrând la portret fără ca ea să fie acolo. Ce-i drept, era aproape gata. În ziua aceea îmi amintesc bine, cum unchiul meu lucra insistent la ochiul cel verde, lucra cu o grijă absurdă, rupt de lume, în timp ce sora lui plângea îngenuncheată pe podea.
- Ce-i mătușă ce s-a întâmplat? De ce plângi? Am întrebat-o, dar ea nu mi-a răspuns.
- Din pricina mea plânge, mi-a răspuns unchiul fără să-și mute atenția de la tablou.
- Ce i-ai zis? Ce i-ai făcut?
- Nimic. Am murit.
- Cum adică?
- Așa bine: am murit. Stăteam aici și lucram la portretul ăsta și dintr-o dată am murit, mi-a stat inima de tot, nu mai bate.
- Păi văd că ești viu, unchiule!
- Vino și ascultă-mi inima, dar ai grijă să nu mă întrerupi din pictat, nu trebuie să iau pensula de pe pânză.

M-am apropiat cu grijă de el, era un bărbat lung și uscățiv, cu obrajii trași și barba rară, era abia trecut de 30, dar era încărunțit și încruntat mai mereu. M-am lipit cu urechea de pieptul lui și am așteptat să aud o bătaie. Firește că m-am speriat, nu se auzea nimic, m-am ferit, m-am apropiat iarăși. Din pieptul lui nu se mai auzea nimic.
- E mort! A zis Mira cu vocea sfârșită, printre lacrimi. Luis Rubio a murit! Of, fratele meu drag și nesăbuit... of... Feodor, du-te și cheamă-l iute pe preotul Santander!

N-am înțeles niciodată de ce în acel moment m-am opus. Mereu îi dădusem ascultare mătușii Mira, dar atunci, în momentul ăla am zis:
- Nu!
- Cum nu Feodor? Acum să te duci! Auzi?, s-a răstit ea la mine, brusc oprită din bocit.
- Nu mă duc nicăieri! Nu mă poți obliga!
- Lasă-l Mira!, a intervenit unchiul. Lasă-l să mai stea cu mine, du-te tu după preot dacă vrei, deși... oricum e prea târziu, sunt deja mort, nu mă mai poate împărtăși sau spovedi.

Mira s-a pus iar pe bocit, dar s-a ridicat de jos scuturându-și fustele și a ieșit din atelier urlând și plângând. Atunci Luis Rubio s-a uitat la mine, fără să ia pensula de pe pânză, mi-a zis:
- Feodor, vreau să îți spun o poveste, să-mi spui ce crezi despre ea, mă asculți?
- Da, unchiule.
- Bine, atunci ascultă. Unchiul s-a întors la lucru și povestea cu ochii fixați în irisul verde pe care îl picta obsesiv. Demult de tot, o fată frumoasă, o fetiță mai precis, a furat niște cireșe, nu multe, câte putea ea să ducă în mâinile ei mici, era cam de vârsta ta cred. Pe drum, un băiat ceva mai mare decât ea a văzut-o și s-a speriat.
- S-a speriat?
- Da, s-a speriat fiindcă ea era nemaipomenit de frumoasă și avea ceva ce el nu mai văzuse niciodată.
- Cireșe?
- Haha! Nu, nu cireșe, fata asta avea un ochi negru și unul verde.
- Ca femeia din tablou?
- Exact ca femeia... din tablou.
- Și atât?
- Nu, mai e, el s-a speriat, dar de fapt se îndrăgostise peste măsură, fiind și el copil, nu știa cum se simte dragostea. A rămas pironit în loc privind-o, iar când ea a ajuns în dreptul lui, el i-a luat cireșele și a tăiat-o la fugă.
- Ce caraghios, ea ce a făcut?
- Ea s-a întristat foarte tare și a strigat după el să-i dea înapoi cireșele, el n-o mai auzea, a fugit și s-a ascuns într-o grădină. A mâncat o cireașă, i s-a făcut rău, așa că le-a îngropat pe celelalte. Și asta e povestea, cum ți se pare.
- Mi se pare tare ciudată, parcă ar fi jumătate de poveste.

Unchiul Rubio a râs și a spus că îmi va spune altă dată continuarea. Eu m-am apropiat să îi ascult iar inima, doar pentru a mă îngrozi iar de lipsa bătăilor ei. Între timp s-a întors mătușa Mira cu preotul Santander. Au intrat amândoi, el și-a făcut cruce a zis:
- Cum adică e mort, uite-l că respiră!
- Nu respiră părinte, nici inima nu-i bate, ia de vezi și ascultă, a zis ea trăgându-și nasul și lacrimile.
- Cu grijă părinte, să nu mă miști!, a atenționat pictorul.

Preotul Santander s-a apropiat cu grijă de pieptul lui Luis Rubio și a ascultat îndelung, apoi și-a apropiat ureche de nările lui, apoi iar i-a ascultat inima. Dintr-o dată a sărit înapoi, și-a făcut cruce și a început să murmure o rugăciune în latină.
- Dumenzeule! Isuse! E mort! Mort de-a binelea! Fie-ți milă de noi, Doamne, și de sufletele noastre! Mă duc să-i scriu cardinalului, nu se poate așa ceva, trebuie să vină să vă vadă cu ochii lui!

Zicând acestea a zbughit-o afară pe ușă făcându-și cruci peste cruci, mai să se prăvălească pe scări. Mătușii Mira parcă îi mai trecuse jelania. S-a dus și s-a întors cu o lumânare pe care a aprins-o și a așezat-o în dreptul fratelui ei. Acesta a bufnit în râs, dar a continuat să picteze irisul acela, cu parcă și mai multă atenție.

Au trecut o zi, două, trei, o săptămână. De unde la început jelea cu vorbe, mătușa Mira începu să se îngrijoreze bisericește și sătește. Se apucase să facă rost de groapă mai întâi, dar lumea se uita strâmb la ea, fiindcă nu o credeau. Câțiva au venit să vadă cu ochii lor, eu ședeam în pervazul ferestrei însorite și mă uitam la ei cum își fac cruci. Unchiul Luis Rubio nu dormise și nu mâncase și nu băuse în tot acest timp, doar era mort, ce trebuință să fi avut din toate acestea?

Nu îi lăsa pe toți să se apropie și pe unii îi refuza, dar sătenii vorbeau între ei, deja toată lumea știa că "Pictorul a murit, dar mișcă". Primarul cu greu a îngăduit vânzarea gropii, deși erau mulți oameni încă vii care cumpărau. Îl speria însă ideea că pictorul ar putea să se ridice din ea mai târziu și până la urmă cum să îngropi un om care mișcă. "Toți morții se îngroapă" îi zicea Mira "doar nu suntem barbari să le dăm foc".

Printr-a șaptea zi disperată, începu să se roage de Luis Rubio să încetezi cu tabloul: "de ce nu vrei să mori de tot odată și stai aici ca un strigoi și îmi bântui zilele, ești fratele meu și te iubesc, dacă mă iubești și tu, mori odată de tot, nu mă mai ține așa". Deși în primele zile toți voiau să vadă ciudățenia, mai apoi au ajuns să ne ocolească până și poarta. Când erau nevoiți să treacă prin apropiere își făceau zeci de cruci sau își strângeau cu ardoare crucifixurile la piept.

Într-a noua zi, a venit la poartă preotul Santander însoțit de doi oameni de-ai bisericii, au strigat-o pe mătușa Mira. Ea s-a dus, eu îi priveam dinspre colțul casei. Nu auzeam ce vorbesc, dar gesturile lor mi-au transmis o teamă, o teamă pentru unchiul Luis pictorul. Au intrat în curte în frunte cu Mira, m-am speriat și am luat-o la fugă, iar am căzut pe jos împiedicându-mă de ultima treaptă. M-am ridicat și am dat buzna în atelierul unchiului:
- Unchiule fugi! Au venit după tine!

El a râs și sa întors spre mine:
- Tu știi de ce am murit eu Feodor? Ia de bagă mâna în buzunarul halatului meu, acolo vei găsi o scrisoare mică, scoate-o și citește-o repede.

M-am repezit și am băgat mâna în buzunarul halatului, am simțit o hârtie împăturită. am scos-o și am citit-o repede cu voce tare:
"Dragul meu Luis, îmi pare rău, m-am logodit cu doctorul Sebastian Fernandez, vom pleca mâine spre Argentina. Cu drag, Carmen Garcia. PS. Te-am iertat demult pentru cireșele acelea".
- Ce-i asta unchiule?
- Asta Feodor, e semn că timpul meu s-a scurs.

În ușă au apărut cei patru, Mira, Santander și cei doi oameni. Luis Rubio i-a privit zâmbind și a luat ușor pensula de pe pânză. A închis ochii și a căzut pe-o parte. Atunci parcă am asurzit, am rămas cu privirea țintită spre portretul femeii cu un ochi negru și unul verde, era cea mai frumoasă femeie din lume, îmi auzeam inima bătându-mi în urechi și strângeam ghem în pumni scrisoarea. Am izbucnit în plâns și am luat-o la fugă, m-am dus în grădină și am îmbrățișat măslinul, zdrelindu-mi fața de scoarța lui aspră. N-am înțeles niciodată ce se întâmplase de fapt cu mine, cu unchiul, cu frumoasa Carmen Garcia Mendez. Mai târziu, ajuns și eu pe la vârsta experienței, am început să imaginez tot soiul de scenarii posibile, dar ce rost au? Erau numai fabricații ale imaginației mele.

Am păstrat scrisoarea aceea scurtă și tristă. Am plecat din sat pe la vreo șaisprezece ani și nu m-am mai întors niciodată. Totul a rămas acolo, iar eu am trăit mai departe apăsarea unei vieți condamnate la banalitate și comun. Când trăiești astfel de întâmplări pe pielea ta nimic nu ți se mai pare ieșit din comun, n-am dus o viață tristă sau seacă totuși, dimpotrivă.

N-am să intru în detalii, pot spune, însă, că am ajuns să înțeleg, tot pe pielea mea, de ce a murit în felul acela unchiul meu, pictorul Luis Rubio Alicante Moura.