Cele mai frumoase culori ale lui septembrie

Este ora 7.30 pm și, ca în fiecare seară, Tomas își închide calculatorul. O face lent, de parcă ar ezita. Tomas este unul dintre directorii unei companii ce tocmai a fost listată la bursă. Pentru reușita aceasta a muncit ceva mai mult de 10 ani. A studiat tot cam atât. S-a dedicat. La birou, el pare un om fericit, iese la barul din colț cu colegii, zâmbește. Uneori râde zgomotos, dar cu ochii pe jumătate triști.

În sufletul lui, Tomas trăiește o altă poveste. Soția lui, Clara, pe care o iubește de mai bine de cincisprezece ani, refuză în ultimele luni să mai iasă de la ea din cameră, s-a izolat. A făcut-o treptat.

Tomas se gândește obsesiv la relația lor, la ceea ce ar fi putut să provoace retragerea ei, și, poate din cauza asta, în ultima vreme, când se apropie ora de mers acasă, se confruntă cu o acută stare de greață. Spre exemplu, de fiecare dată când sună telefonul, stomacul începea să-l ardă. O ardere încolțită, ca o răzvrătire. Exact cum s-a întâmplat și azi la prânz, chiar înainte de întâlnirea board-ului directorilor, când portarul clădirii în care locuiesc, l-a sunat să-i spună că se aud plânsete de la ei din apartament. I s-a făcut rău. Pentru câteva secunde n-a mai putut respira, apoi a fugit la baie ca să vomite. Și a făcut-o minute bune. Apoi a plâns, în timp ce fruntea i se odihnea în palme. Într-un final s-a spălat pe față, și-a curățat hainele și-a plecat spre întâlnire, de parcă toate înăuntrul lui fuseseră reașezate la locul lor.

Psihologul lui crede că această acută senzație de rău este determinată de sentimentul neputinței pe care izolarea Clarei îl trezește în el. Tomas nu reușește să înțeleagă de ce Clara își dorește doar singurătatea, mai bine spus, nu-și mai dorește nimic din afara camerei ei. Prefera să-și petreacă zilele închisă acolo, cu ferestrele acoperite, în întuneric total.

Acceptarea lipsei ei de interes în ale vieții a devenit din ce în ce mai anevoioasă, cu fiecare nouă zi în care el ajunge acasă doar pentru a o găsi întinsă în pat, acoperită de pătura grea.

În sinea lui, crede că ea l-a abandonat. Cu toate astea, o iubește la fel de mult ca întotdeauna. Însă nu știe cum să primească golul rece instalat între ei și care pare să capete o prezență de sine stătătoare, una inertă și lipsită de trăiri.

Tomas se îndreaptă acum spre ieșire. Are o mină apatică. Își scoate din buzunar pachetul de țigări și pare pierdut în gânduri. Îl salută politicos de pe portar și iese în stradă. Fervoarea străzii îi redă puțină culoare în obraji. Pare să se îndrepte spre drumul obișnuit spre casă, cel pe care îl face în fiecare seară pe jos, indiferent de vreme sau de oră. După câțiva pași însă se îndreaptă în direcția opusă. Nu pare sigur pe el, dar din mișcări se poate intui o oarecare doză de aprindere. Se uită în dreapta și în stânga, parcă verificând să nu fie urmărit, apoi se îndreaptă spre o direcție nouă.

Era încă plăcut afară, așa că și-a scos haina de la costum, și-a desfăcut cravata, și a continuat să se piardă printre oameni și zgomotele străzii, ce acum se lăsă acoperită de frunzele acestui septembrie blând.

La un moment dat, a intrat pe o stradă îngustă, luminată plăpând de felinare roșii. S-a simțit puțin jenat, dar a continuat să facă pași mici, atras de ferestrele largi, a căror lumină neon îl tulbura. Și-a aprins o nouă țigară și-a început să tragă fum după fum, agitat.

În spatele ferestrelor se găseau femei. Toate goale, de toate formele și pentru toate gusturile. Erau atât de multe tentanții îngrămădite pe strada asta îngustă pe care el pășea cu reținere. Fără să vrea, și-a amintit de o petrecere la care fusese cu Clara, în Ibiza, când ea a dansat total dezinhibată lângă o piscină, flirtând cu bărbați și cu femei, sub luminile scenei. I s-a părut atât de frumoasă atunci, ca o nălucă, pe care dacă o atingi, ar putea să te înghită. Și cât au dansat în noaptea aceea și cum s-au sărutat acolo, în văzul lumii, fără să le pese de privirile înfometate ale celorlalți. Era atât de multă viață în atingerile ei!
- Bună! Scuză-mă! Îmi poți da un foc?
- Da, normal. Iartă-mă, eram pe gânduri. Uite!
- Erai pe gânduri aici?
- Da... Ciudat, nu?
- La ce te gândeai?
- Poftim?
- La ce te gândeai? Mă cheamă Maria.
- Încântat, Maria. Eu sunt... John.
- Sunt sigură că e un nume fictiv. Nici un bărbat nu e sincer pe strada asta.

Tomas a zâmbit, întrebându-se cine e fetișcana dezinvoltă din fața lui, îmbrăcată mai degrabă băiețește.
- Da, ai dreptate, e un nume fictiv. Am nimerit total anapoda pe aici. Nu intenționam să intru.
- Nu trebuie să-mi dai explicații. Nu-mi judec semenii. M-am întrebat adeseori ce fel de bărbați frecventează locul ăsta, iar de câteva seri mă plimb pe aici. Observ fețele lor, mimica. Încerc să le ghicesc povestea. Mulți sunt turiști. Sunt și localnici. Tu nu pari genul. Ai un aer mult prea posomorât.
- Posomorât? o întrebă el zâmbind. Cum îți spuneam. M-am trezit colindând pe aici. Locuiesc în direcția opusă chiar. Am vrut doar să iau o gură de aer.
- Și nu puteai să iei o gură de aer în direcția obișnuită? Nu mai contează acum. Vrei un fum? Ador canalul ăsta! Lebedele albe par atât de nelalocul lor în lumina felinarelor. Și totuși dau un farmec aparte locului.
- Nu fumez iarbă. Mă amețește.
- Hai, ia un fum! O să te ajute să te relaxezi.
- Par stresat?
- Cum ți-am spus, pari posomorât.
- Da, ai dreptate. Sunt trist.
- Este de nestăpânit tristețea ta?
- Ce întrebare mai e și asta?
- Nu știu. Întrebam așa. Tristețea este simțită adeseori că o constrângere, că o încorsetare a firii.

Tomas nu i-a răspuns la întrebare. A tras un fum, apoi și-a îndreptat privirea spre mulțimea pestriță, ce se prelingea alene pe canalele înguste.

S-a întrebat deodată ce caută acolo. Pentru ce alesese direcția asta. Nu găsea însă un răspuns. Poate doar se supusese unui instinct. Unul pe care renunțase să-l reprime în mod automat, așa cum o făcea adeseori.
- Da. Uneori tristețea mea mă hărțuiește, mă agită, a răspuns într-un final, mai mult pentru sine, trăgând un fum lung și privind spre strada ce, pentru câteva clipiri, devenise pentru el goală.
- Dar tu? Tu ce cauți cu adevărat pe aici, a adăugat întorcându-și privirea spre tânăra pe care o cunoscuse doar cu ceva minute în urmă. Avea să realizeze că ea nu mai era lângă el. A căutat-o câteva clipe în mulțimea labirintică, însă ea nu a fost de găsit. Cu un aer resemnat, și-a îndreptat pașii spre casă.

Strada era plină de frunze, ce tresăreau sfioase sub pașii lui. Ce seară frumoasă, și-a spus, admirând culorile acelui septembrie blajin. Se făcuse frig, dar asta nu-l deranja, pentru că aerul rece îl învigora. A săltat chiar pasul, de parcă o forță lăuntrică îl împingea de la spate, determinându-l, în mod apropare nefiresc, să se grăbească spre casa în care de săptămâni bune evita să mai fie. Treptat a început să fugă, ca într-un delir, în care accepți neajutorat ceea ce ți se întâmplă. În sinea lui, în fapt, înțelegea.

Abia acum accepta ceea ce multă vreme a încercat să alunge, anume gândul că iubita lui ar putea decide să se sinucidă. Frica aceasta îi rodea de fapt stomacul și-l amețea, ca într-un vertigo. Doar că nu-și dorea să se gândească la ea. Prefera s-o ascundă sub mormanul de hârtii de pe birou, între grafice și întâlniri cu acționarii.

Îngândurat a trecut că o stafie pe lângă portarul clădirii.
- Să trăiți domnule! Să aveți o seară bună!

Nu i-a răspuns, dar a dat ușor din cap, apăsând cu nerăbdare butonul liftului.
- Hai, mă, coboară o dată!

În lift, s-a prăbușit pe unul dintre pereții metalici. Și-a atins pieptul cu mâna dreaptă pentru a-și simți bătăile rapide ale inimii. N-a mai îndrăznit să se gândească la nimic. Își dorea doar s-o găsească în camera ei. Chiar și nefericită, dar vie.

A deschis ușa precipitat. Ca de fiecare dată, casa era acoperită de un întuneric mut. A bâjbâit spre camera ei. Și-a lipit fruntea de ușă. Cum a auzit sunete, a respirat ușurat. Clara se uita la un film, în pat, pe laptopul ei. L-a privit senină. A mers direct spre ea, a îngenuncheat lângă pat și, printr-un oftat prelung, și-a pus fruntea pe genunchiul ei.
- Ești bine, Tomas?
- Da, da, sunt bine, i-a răspuns sărutându-i mâna și încercând să-și ascundă ochii, acoperiți acum de spaime. Am întârziat pentru că m-am bucurat ceva mai mult de coloritul toamnei. Așa cum făceam împreună. Îți mai amintești?
- Da. Îmi amintesc. Vino lângă mine. Vreau să te iau în brațe, i-a șoptit ea.

S-a așezat rezervat pe pat, lipindu-și nasul de gâtul ei. Mirosea, așa cum mirosea dintotdeauna, a iasomie și ceai verde.
- La ce te uitai, a întrebat-o.
- Lumina de iarnă a lui Bergman.
- Nu mi-l amintesc foarte bine. Cred că l-am mai văzut împreună. Cel cu pastorul, nu? Pastorul depresiv.
- Da, pastorul depresiv, răspunse ea pufnind în râs. Destul de simplist descris. E despre mult mai multe. De fiecare data când îl privesc, realizez c-ar putea fi despre altceva. Azi cred că este mai degrabă un film despre tăcere. Dar fiecare tăcere are parfumul ei, te cuprinde diferit.
- Sună puțin abstract.
- Da, poate. Pentru că e greu de explicat. Unele tăceri ne confirmă că totul va fi bine, altele ne îngrijorează.
- Te referi la intuiție?
- Nu neapărat. La o lipsă a unei voci care să vină de dincolo de noi.
- Draga mea, eu nu cred în existența unor astfel de voci și nici în lipsa lor. Ți-am mai spus. Cum nu cred că putem întotdeauna controla mersul lumii sau al vieții, a ceea ce poate merge bine sau rău. Lumea poate merge și fără noi mai departe, este independentă de dorința noastră.

Clara l-a privit cu o ușoară amăreală. Parcă ar mai fi adăugat ceva, dar, în loc de cuvinte, a dat absentă din cap.
- Pot să dorm aici, a întrebat-o Tomas dintr-o dată pe un ton obosit.
- Nu. Aș vrea să rămân singură. O să-mi ia probabil ceva timp ca să adorm și mă voi trezi în mijlocul nopții. Nu vreau să te trezesc.
- Aș vrea să te țin în brațe până adormi, i-a răspuns Tomas sărutând-o cu blândețe pe-o tâmplă. Te rog, îmi este dor de noi.

Clara n-a spus nimic, dar s-a cuibărit timidă în brațele lui, apoi au continuat să privească împreună Lumina de iarnă. Nu și-au mai spus nimic, dar au adormit împreună, îmbrățișați.

Clara prima. Așa cum se întâmpla și în trecut când se uitau la filme împreună pe canapeaua din sufragerie. Tomas a privit-o cu candoare, neîndrăznind să facă vreun gest, ca să n-o trezească. I-a urmărit atent respirația până când, într-un final, l-a cuprins și pe el somnul.