Semnul (din seria Viața în 20 de minute)

Își înșiruise monezile pe birou. Le scotea grijuliu din buzunarul borsetei, le cântărea în palmă și le mângâia striațiile.
- Am un detector de metale, îi explică doctoriței și oriunde ajung în vacanță îl iau la plimbare cu mine. Am găsit moneda aceasta în Istanbul, într-o livadă, îi puse una în mână, citiți ce scrie pe ea.
- CAESAR AVGVSTVS, silabisi ea.
- E un dinar de argint, simțiți-i greutatea, am evaluat-o printr-un expert și valorează 200 de euro astăzi.

Ea îl privi încurcată, apoi indică cu bărbia spre ceasul de pe perete.
- Domnule Cabrielli, sunt în întârziere, va trebui să terminăm consultația.
- Da, desigur, se grăbi el, începând să își adune micile comori. Mi-am adus aminte că aș fi vrut să vă dau un cadou, dar nu știu ce v-ar plăcea.
- Nu-mi trebuie nimic, râse ea, cadoul ar fi să vă văd data viitoare cu glicemii mai bune decât azi.

El nu o asculta, preocupat să pună fiecare monedă în pliculețul personal pe care, cu stiloul, notase detaliile despre locul unde o găsise, data și valoarea fiecăreia dintre ele.
- Asta o uitasem, mormăi el, ridicând încă o monedă de pe masă și rotind-o în lumină. Era un disc gălbui, cu marginile deformate de timp și poate de tehnica imperfectă de batere. E din aur, îi explică el, știți a cui este capul acesta? îi arată el inscripția cu bucle simetrice încadrând o față angelică. Așa își imaginau grecii că arată zeul Apollo. Am găsit-o în Sicilia, în copilărie, zâmbi el, este prima monedă din colecția mea, o port cu mine oriunde merg. Aveam 7 ani.

Dimineața aceea de vară începuse cu multă agitație în casă, cu părinții și unchii și mătușile și frații și surorile și verișorii și verișoarele, cu toții adunați în jurul mesei de lemn din grădină, toți vorbind în același timp.

Băiatul își luase pe furiș felia de pâine și bucata de brânză și se retrăsese spre fundul grădinii, ascultând cum, cu fiecare pas mai departe, ciripitul păsărilor și cântecele greierilor acopereau glasurile ascuțite ale copiilor și mormăielile părinților.

Când fu sigur că nu îl vede nimeni, se întoarse și o luă la goană pe deal în sus. La marginea îndepărtată a grădinii, își făcuse pe sub tufa de zmeură un tunel pe jumătate scobit în pământul argilos și târâș prin el ajungea în livada de măslini. Apoi, tot mai sus, pe deal, agățându-se de crengile răsucite ale unui bătrân măslin trecea peste gardul pietruit și ajungea la pășunea caprelor. De acolo era liber. Țopăia, se rostogolea, nu era nimeni să îl vadă.

Părinții erau obișnuiți cu absențele lui de ore în șir, știau că, la ora mesei, de undeva apărea prăfuit și julit și Luigi. Iar în ziua aceea oricum nimeni nu avea timp să își bată capul cu fiecare copil în parte, aveau de făcut atât de multe planuri și bagaje.

Băiatul fugea de câte ori erau adunați prea mulți, era ca un țap singuratic, îl alinta mama lui. Atunci a alergat și a tot alergat. Ajunsese pe marginea drumului șerpuit printre dealurile aride, apoi mai sus, se cățărase pe colțuri ascuțite de pietre vulcanice, purtat de bucuria mișcării, fără nici o țintă în minte, până când se trezise pe un platou cu plăci de piatră, separate de jnepeniș.

Era un loc nou, se bucurase, pe care nu îl știa. Privind de jur împrejur, mergea protejându-și ochii cu muchia palmei de lumina arzătoare. Își amintea cum razele soarelui pătrundeau calde, rozalii, prin pielea degetelor.

Apoi s-a împiedicat și înainte să apuce să scoată vreun sunet, căzuse în gol, în întuneric. Se lovise cu brațele de rădăcini, reușise să se agațe de unele și să-și încetinească, timp de câteva secunde, alunecarea pe verticală în acel puț îngust, între două plăci de piatră. Când ateriză pe fundul puțului, îl usturau buricele degetelor, însângerate de cum le înfipsese ca pe niște gheare în pereți. Dar nu se lovise, nu îl durea nimic.

Privind în sus vedea intrarea în groapă ascunsă de o tufă țepoasă, pe fundalul albastrului strălucitor al cerului. Mă uit ca prin telescop, se gândise, lumea e la fel de îndepărtată ca prima stea a înserării. Cum de nu mi-e frică, se mirase.

A strigat, o vreme, după ajutor, nu prea convins, știa cât de pustie este partea lor de insulă și nu văzuse pe nimeni pe drum până acolo.

Apoi a început să pipăie metodic pereții de piatră, căutând fisuri de care să se agațe. Era însă atât de întuneric. Mirosea a praf. Pietrele erau reci, uscate și netede ca marmura din sala lor de baie și nu avea loc să își îndoaie genunchii, pentru a se împinge cu tălpile în ele. Se putea roti de jur împrejur, constată, dar totul era negru, cu ochii închiși sau deschiși era același lucru, mormăi singur.

Își cântă toate cântecele pe care le știa, mai tare, mai încet, poate, poate îl va auzi cineva, apoi recită toate poeziile, apoi inventă cuvinte. Își aminti rugăciunile de la biserică și lălăi cântecele de la cor. În mijlocul unui verset simți pe creștetul capului căldură. Erau razele soarelui de amiază, pătrunzând ca sulițe până în adâncul puțului. Lumina era albă, orbitoare. Printre degetele răsfirate inspectă pereții gropii iluminate și văzu surprins, înșirându-se în spirală, trepte înguste săpate în piatră. Cum de nu le găsise pipăind pereții, se miră. Pe o treaptă aproape de mâna lui stângă strălucea un disc mititel. Era o monedă cu un cap de înger bucălat, se gândi și o apucă strâns în pumn. Lumina se micșora repede. Se cățără disperat cu mâinile și picioarele târându-se și răsucindu-se ca o râmă, ca să ajungă mai repede sus.

Izbucnise în lacrimi abia atunci când, întins pe burtă pe plăcile fierbinți de piatră, realizase cât de adâncă era groapa. Privind în întunericul ei, nu își putea opri dinții din clănțănit.

Drumul spre casă i-a fost un dans neclar, gesticula dezordonat, alerga, cădea, se ridica buimac, bâiguind singur povestea zilei, ca și cum ar fi încercat să se convingă că i s-a întâmplat cu adevărat.

Curtea casei era neașteptat de liniștită. Două mașini buburuze așteptau cuminți în față, încărcate cu bagaje legate cu sfori chiar și pe acoperiș. Prin ferestrele deschise ale casei, acoperite de storuri, se auzeau voci joase adunate într-o rugăciune.

Intră și își găsi surprins toată familia așezată în genunchi, cu fețele ascunse în palme. Tatăl lui invoca cerul cu gravitate.
- Dă-ne un semn, te rugăm, șoptea tatăl lui.

Copilul se strecură printre siluetele îngenuncheate. Parcă sunt statuile din biserică, se gândi.
- Nu m-am pierdut, sunt aici, o trase pe mama lui de mânecă. Uite ce am găsit, îi întinse el pumnul cu moneda.

Ea îl șușui însă fără să se uite și îl împinse spre bucătărie.
- Nu acum, Luigi. Du-te și mănâncă.

Nici nu și-au dat seama că am lipsit, înțelese, e bine, am scăpat de ceartă. Trecu ritmându-și pașii cu tonul rugii, printre umbrele lor, ca printr-un labirint. Își ascunse bine moneda în buzunarul cu nasture de la cămășuță și își puse un polonic de supă.
- În seara aceea familia mea a luat avionul și am plecat cu toții spre Belgia. Pentru întotdeauna. Eram faliți, cred, ferma nu mai dădea nici un profit, dar ce copil își dă seama de asta. A fost ultima mea zi acasă.

Domnul Cabrielli își puse pălăria și se îndreptă șchiopătând către ieșire.
- Moneda mea valorează sute, dacă nu mii de euro, știți, se amuză singur. Dacă o vindea tata, poate am fi rămas în Sicilia. Dar nu i-am arătat-o niciodată, mi-era prea frică să nu mă certe pentru căderea mea în groapă. Și abia acum, de câțiva ani, am aflat și eu valoarea ei.
- Apollo v-a salvat oricum, râse și doctorița.
- Într-adevăr, soarele, zâmbi bătrânul.