Reciclaj

Își închipuia pământul de dedesubtul orașului ca pe o entitate muribundă, mereu flămândă după materie în putrefacție. Ea însăși ar fi putut fi un astfel de deșeu organic, dacă maică-sa s-ar fi lăsat convinsă de medici să nu-și ducă sarcina până la capăt. Era rodul unei încăpățânări care avea să se transforme într-un sacrificiu ultim. Era un prunc care și-a ucis mama lent, la numai câțiva ani după o naștere naturală grea, din care aceasta nu și-a mai revenit.

Nu o cunoștea deloc. Se așezase la masa lui fiindcă l-a văzut mâzgălind ceva pe o hârtie. Și-a imaginat că avea de-a face cu un scriitor și dorea să-i facă un cadou prețios, istoria vieții sale. Îl privea stânjenită de lipsa sa de reacție la partea cu deșeurile umane devorate de măruntaiele orașului. Déjà vu, îi venea lui să-i spună, verde în față, în stilul său bădăran, sau mai degrabă onest.

Abia dacă îndrăznea să îl privească când îi vorbea, ceea ce lui îi dădea avantajul de a o examina atent, fără jenă. Părea destul de tânără. Nu voia să o întrerupă și se prefăcea că o ascultă. Nu îl interesa istoria ei, avea același refren ca oricare alta: o viață mizeră, o ereditate de rahat, nimic nou. Ceea ce îl interesa cu adevărat era privirea ei învinsă, ochii umezi și stinși. Oasele obrajilor i se arătau de dincolo de piele. Dinții albi, perfecți, puneau în umbră carnea rujată a buzelor încrețite. I se părea straniu că dantura impecabilă invita mai degrabă dorința sărutului, nu buzele, întinse prea mult pe suprafața feței, ca două râme diforme. Îi trecu prin minte că avea de-a face cu o narcomană. Ghici în gesturile sale o febrilitate aproape imperceptibilă, abia stăpânită, o apetență la ceva anume, nu intenționa încă să afle exact la ce. Uneori când vorbea, i se întrevedea limba străpunsă de o gămălie metalică. Și-o imagină exact după ce și-a făcut minunea aceea, mâncând numai supă vreo săptămână și neputând vorbi, cu limba cât o broască cu un sigur ochi ciclopic de metal.

Surprinzându-i privirea nedesprinsă de gura sa, ea îi zâmbi reținut, înțelegându-i curiozitatea. S-a străduit mult să se urâțească, îi trecu lui prin gând, a și reușit în mare parte. Și totuși nu putea să nu remarce o stranie frumusețe de ansamblu. Îi oferi o țigară, ea îi răspunse că nu fumează, ceea ce părea destul de puțin probabil. Avea o voce aspră, de fumătoare. O întrebă dacă s-a lăsat și schiță din cap "da", adăugând "din momentul în care am intrat în cafenea". Într-adevăr, se aflau într-un loc unde fumatul era interzis. O cafenea fără fum, fără zgomot, nu se auzea decât un murmur greu de distins de la celelalte mese. Se vorbea în șoaptă, ca într-o sală de așteptare.

Amândoi erau cam rupți de decor. Nu aici ar fi vrut să o întâlnească pentru prima dată. Ar fi vrut să fie într-un bar gălăgios, cu muzica la maximum, să nu se poată auzi, să comunice doar prin râs, neputincioși. În plus, era abia trecut de unu după-amiaza, lumina zilei despuia toate obiectele de luciul viu pe care-l căpătau noaptea. Se simțea fad, mediocritatea i se revela de dinăuntru ca un junghi dureros, ca o aducere aminte a unei boli cronice pe care se străduia să o uite. Nu putea să nu se vadă cu ochii ei. Era un om obosit, încă frumos la anii lui, ceea ce înduioșa, desigur. Plăcerea estetică pe care o mai putea stârni provenea dintr-un timp trecut, adusă în prezent doar de dispoziția privitorului. Dintr-un soi de părere de rău că nu se întâlniseră cu zece ani înainte. Ar fi vrut să o întrebe ce credea despre el, dacă îl plăcea, dacă s-ar culca cu el, sau dacă s-ar îndrăgosti chiar de el.

Se opri din povestit cu o grimasă, mai bine ar comanda ceva. Niciodată nu a suportat bine foamea - acea tenie din stomac care îi aducea mereu aminte că trăiește, că se hrănește, și că elimină pentru a face loc altei hrane. A lucrat mulți ani într-un restaurant, a fost o perioadă cam sumbră din viața ei, prefera să nu-și aducă aminte decât că avea mâncare la discreție. După închidere ne se sfia să-și facă un pachețel din resturi pe care le savura mulțumită în fața televizorului. Nu s-a îmbolnăvit niciodată. Fiind un restaurant de mare clasă, clienții care-l frecventau își purtau de grijă, erau toți deparazitați și vaccinați. Cum nu avea nevoie să-și cumpere mai nimic de mâncare de la alimentară, cu banii economisiți s-a gândit să-și realizeze visul de a avea o colecție de obiecte vechi ieșite din uz.

A cumpărat o hartă a orașului, și-a împărțit pe săptămâni câte o zonă de case sau de blocuri construite înainte de război. În prima săptămână, a luat la cutreierat cartierul de lângă gară. Oamenii erau binevoitori, o lăsau să caute prin poduri, dar se crispau de fiecare dată când le propunea să le cumpere vreun obiect din casă. O priveau cu surprindere și teamă, se simțeau încolțiți. Unii refuzau să-i vândă chiar și cel mai mic fleac, argumentul fiind întotdeauna același: era vorba de un cadou de la un prieten drag, sau de o amintire de familie.

Într-o casă din fundul unei curți cu viță de vie și cărare printre gherghine înalte, o doamnă fâșneață și grăbită a lăsat-o să se uite prin casă. Nu locuia acolo, venise să aerisească puțin și să pregătească casa de vânzare după moartea recentă a bătrânei. Rafturile vitrinei erau goale, în bibliotecă mai erau câteva cărți de autori de care nu auzise niciodată. A luat o carte cu titlu bizar și statueta din bronz din raftul de dedesubt. Pe moment nu și-a dat seama de legătura dintre carte și statueta pe care moștenitoarea casei se codea să o vândă, în ciuda ofertei foarte generoase. Era un obiect mic, cât o palmă de copil - o scenă de vânătoare, surprinzând zborul întrerupt al unei rațe atacate de o vulpe.

Scormoni câteva minute în geanta imensă, din piele groasă. Când puse pe masă cartea și statueta, îl străfulgeră amintirea unei scene trăite deja. Nu, nu era el autorul, deși semăna cu el în mod frapant. Titlul e destul de prost, remarcă în treacăt, nu se mira că nu auzise nimeni de el. Legătura cu rața și vulpea nu o vedea însă.

Era a doua oară când o făcea să râdă. Trebuia să citească cartea ca să vadă legătura, i-o putea împrumuta.