Perna roșie

Când oamenii mor, ei nu mor de fapt. Ei numai se prefac. De multe ori se ascund după frigider sau în câte un dulap. Și la înmormântări nu ei sunt așezați în sicriu ci o păpușă cu fața de ceară și ochii închiși. Cel puțin așa mi-au explicat mie. Ca să nu îmi mai fie frică. Pentru că mi-era frică. Și nu ar trebui. Bărbații trebuie să fie curajoși. Chiar și atunci când au doar 5 ani jumate. Acum am 8 ani și sunt la primară. Sunt în clasa a II-a K. Și eu m-am mirat cum de s-au pornit atâtea clase în același timp și de ce am ajuns eu fix în ultima, dar asta e o altă poveste mai puțin interesantă. Uneori, când încep să povestesc despre ceva, mintea mea fuge la ceva care nu are legătură cu povestea de la care am pornit. Dar cred că asta e normal pentru un copil. Așa mi-au zis. E normal să îmi fugă gândurile și ideile. Am foarte multe și se plimbă toată ziua prin mintea mea. Și era normal să îmi fie frică de moarte când eram mai mic. Și mi-a fost mai puțin frică după ce mi-au explicat cum se întâmplă în realitate.

La început nu am vrut să cred dar m-am convins când l-am văzut pe Mădălin. Murise pe munte trăsnit împreună cu alți patru prieteni. Avea doar 15 ani. Pe ceilalți nu îi știam, erau din altă parte dar Mădălin era chiar de la scara de lângă și l-am văzut când l-au dus la cimitir. Se strânsese multă lume, aproape toți copiii de la blocurile din jur și mulți adulți care păreau foarte supărați. Nouă, celor mici, ne-au zis să nu ne uităm la el dar eu eram curios și m-am uitat. Era îmbrăcat în costum negru și cămașă albă ca de ginere. Avea ochii închiși, nasul subțiat și fața palidă, ca de plastic. Părea cumva mai mic sau poate costumul îi era prea mare, în orice caz mi-am dat seama că nu poate fi el. Poate cineva ar fi trebuit să le zică și părinților lui că nu Mădălin era acolo în sicriu ci doar un manechin de plastic ca cele de la magazinul Cozia. Dar ei nu știau și erau foarte triști și mama lui din când în când striga foarte tare și nimeni nu avea curaj să îi zică nimic. Nici măcar nu se uitau la ea. Doar eu am încercat să o privesc direct și să îi zâmbesc pentru că știam că Mădălin cel mai probabil era acasă ascuns pe sub un pat abținându-se să nu izbucnească în râs.

Acum că sunt mai mare, nu mai sunt așa sigur. Asta pentru că moartea nu mai e un spectacol misterios privit de la distanță ci am văzut-o de aproape. Am văzut animale murind. Iar oamenii sunt doar animale. Așa ne-a învățat doamna învățătoare. Deci și oamenii mor. Și când mor ajung în pământ unde putrezesc și îi mănâncă viermii. Știu pentru că am verificat ce se întâmplă cu animalele care mor și pe care le îngropăm. Și mi-e frică, mi-e iar frică. Mi-e frică de moarte dar mi-e și mai frică de morți. Bunica mi-a zis că nu e bine să te gândești la morți că vin și ți-i se arată ca strigoi la ceas de seară. Și am încercat să nu mă mai gândesc la ei dar nu am reușit și ei vin și mă vizitează noaptea în somn. Mai ales cei cărora le-am văzut fețele cum ar fi Mădălin sau bietul Titi, vecinul pescar care nu știa să înoate și a murit înecat în Olt. Dar în ultima vreme mă vizitează doar ea. Flori.

Flori e ultima plecată dar de când a murit o văd în fiecare noapte în visele mele și am impresia că vine la mine, spre mine, pentru mine. Că vrea să mă atingă, să mă prindă, să mă tragă la ea. Și în fiecare noapte parcă se apropie tot mai mult. Mă trezesc îngrozit înainte să se apropie de tot dar mi-e prea frică să mai adorm după aia. Într-o noapte la câteva săptămâni după ce a murit am visat-o iar și m-am speriat așa de tare că ai mei m-au dus la spital pentru că tremuram din tot corpul. Doctorul le-a zis că trebuie să iau niște pastile ca să nu mai visez așa urât. Pentru nervi mi-a zis mama. Unele mari, greu de înghițit de trei ori pe zi și unele mici, amărui, doar seara ca să mă ajute să dorm fără să mai visez urât. Pastiluța amăruie mă adormea aproape imediat și nu mă mai trezeam până dimineața dar nici nu mai visam nimic. Sau mai degrabă nu îmi mai aminteam dacă am visat. Pentru că eu cred că în continuare visam doar că nu mai știam nimic a doua zi. Cred asta pentru că după noaptea aceea mi-au apărut vânătăi pe mâini și alte părți ale corpului. Doctorul le-a zis că probabil din cauza somnului agitat mă lovisem în somn și că o să dispară dar eu cred că fusese Flori care mă prinsese ca să mă ia cu ea dincolo, în tărâmul morților. Și cred că știu și de ce.

Flori este colega mea de bancă. Era. Nu mai este. Ar trebui să mă obișnuiesc că nu mai este. Chiar dacă încă o văd noaptea. Sunt doar vise. Așa mi-au zis cei mari. Morții nu se mai întorc niciodată. Fantomele nu există. Flori nu mai este colega mea de bancă. Când face prezența în catalog și ajunge la D, doamna învățătoare nu îi mai strigă numele: Dima Florentina? Florentina o cheamă dar toată lumea îi zice Flori. Suntem colegi de bancă de la începutul clasei a II-a. Ne-a pus doamna învățătoare împreună pentru că Flori e tot timpul cuminte și eu tot timpul vorbesc în timpul orelor și bat din picior și mă foiesc și în general nu am stare. Colegi de bancă și colegi de pagină de catalog. Prima e Flori, apoi eu, apoi Dumi, prietenul meu, e al treilea. Flori e liniștită și mereu aranjată. Hainele ei sunt tot timpul curate și călcate. Flori scrie foarte frumos, are 10 la caligrafie. Întotdeauna vine cu temele făcute și e foarte serioasă și atentă la lecții. Nu mă bagă în seamă când îi vorbesc în timpul orelor. Am încercat să îi desenez ceva amuzant și să îi arăt. Nici nu s-a uitat. Mai degrabă a părut îngrijorată că doamna ar putea crede că vorbim în timpul orei și ar putea avea probleme din cauza mea. În timpul lecțiilor Flori privește tot timpul spre tablă sau spre propriul caiet ca și cum nici nu aș exista. Așa îmi amintesc de ea, din profil, atentă, serioasă, îngrijorată când ceva nu e clar sau dacă doamna o întreabă ceva la lecție. Nu am apucat să o cunosc prea bine pentru că nu am apucat să fim colegi de bancă prea multă vreme. Poate nu m-ar fi chinuit noapte de noapte dacă eram prieteni.

Nu știu cum am ajuns aici și nici ce oră este, probabil cândva după masă. Știu că sunt încă în oraș. M-am lăsat furat de gânduri și acum m-am pierdut. Nu sunt în partea mea de oraș, în Ostroveni, pentru că nu recunosc nici un bloc. Nu văd linia de S-uri de lângă blocul meu sau blocurile turn de lângă Olănești. Poate sunt în cartierul de lângă sau poate am ajuns tocmai în Nord. Nord-ul e un tărâm mistic despre care doar am auzit dar unde nu am fost niciodată. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e că mă jucam cu alți copii. Sau mă întorceam de la școală cu alți copii. Știu sigur că eram cu alți copii. Probabil mă întorceam de la școală pentru că am încă ghiozdanul cu mine. Ghiozdanul e greu și plin de cărți și caiete. Cum este caietul ăsta în care desenez acum străzile pe care m-am tot învârtit încercând să găsesc o ieșire. Ca un Robinson Crusoe naufragiat pe o insulă. Numai că eu sunt naufragiat într-o altă parte a orașului meu. Știu că sunt tot în Vâlcea pentru că numerele mașinilor încep cu VL. Bag creionul și caietul în ghiozdan și pornesc mai departe. Trebuie să existe o cale de întoarcere acasă.

Mă simt ca într-un joc video explorând o hartă necunoscută. Și ca într-un joc video parcă există granițe nevăzute la teritoriul pe care îl pot parcurge și mi se pare că mă învârt pe aceleași câteva străzi. Dar contrar unui joc video nu am o busolă și o hartă ca să mă orientez. Încerc oricum. E vară și senin. Se văd munții în depărtare. Linia munților e orientată pe direcția est-vest și sunt în nord. Orașul e în dreapta Oltului. Deci trebuie să merg în direcția opusă munților, spre sud, acolo e cartierul meu. Poate când o să mă apropii o să recunosc ceva. Poate calea ferată sau una din treceri peste Olănești. De la râu sau de la calea ferată știu să ajung acasă. Pe acolo am mers cu mama spre parcul Zăvoi de câteva ori. Dar totuși cum am ajuns aici? Școala nu e așa departe de casă și de obicei venim împreună toți copiii care stăm în zona mea. Poate am rămas în urmă și din neatenție am luat-o pe o stradă greșită. Poate nici nu sunt așa departe. Nu țin minte ce s-a întâmplat acum câteva săptămâni dar ar trebui să știu ce s-a întâmplat azi. Și deodată mă lovește un gând. Poate că sunt într-un vis. Poate că așa se simte să fii blocat într-un vis din care nu îți mai aduci aminte nimic a doua zi din cauza pastiluței amărui. Un fior mă trece de îndată ce gândesc asta. Dacă sunt într-un vis asta înseamnă că Flori e și ea aici. Și, ca în fiecare seară în ultimele săptămâni, o să vină.

Nu mai e așa senin. Parcă s-a înnorat. Sau se lasă seara. Îmi privesc mâna stângă să văd cât e ora dar ceasul meu cu melodii din plastic vopsit argintiu nu e acolo. Doar o vânătaie tot mai mare și în mijloc o zgaibă. Nu arată bine. M-am tot scărpinat și acum e o bubă mare și neagră și mă doare. Mă doare și gâtul pe partea dreaptă. E greu ghiozdanul ăsta dar nu mă pot întoarce acasă fără el. Ce o să zică ai mei? Oare ce or zice că nu m-am întors încă de la școală? Poate nu am lipsit așa mult. Poate încă nu s-au întors nici ei. Lucrează toată ziua și uneori ajung acasă chiar și după 6. Poate nu e seară ci doar se înnorează și e mai devreme de 6. Dar dacă au ajuns sigur se îngrijorează și mă caută și o să mă certe foarte rău. Asta dacă chiar m-am pierdut și nu e doar un vis. În schimb dacă e doar un vis atunci nici nu ar trebui să mă mai chinui să car ghiozdanul ăsta. Îl dau jos de pe umeri și observ că cele două bretele mi-au lăsat două vânătăi. Mă mănâncă și le scarpin. Mai ales cea din dreapta gâtului. Și astea vor face zgaibe, îmi zic. Mai bine să le las în pace.

În noaptea aceea când am ajuns la spital, ca în fiecare noapte după ce a murit, Flori mi s-a arătat în vis. Niciodată nu îmi aduc aminte unde sunt în vis. Ce îmi aduc aminte e că de fiecare dată ea apare ca un portret decupat în formă de oval. Are fața serioasă și privește fix spre mine. Exact ca în poza noastră oficială de la școală. Deși nu le văd, îmi imaginez că mâinile ei sunt așezate cuminți pe biroul instalat în sala de sport lângă peretele verde unde toți copii au fost fotografiați. În vis însă nu se vede decât fața decupată în formă de oval ca un medalion. Deși este doar un portret, știu că e moartă și mi-e frică de ea. Și nu vreau să fie aici. Dar ea este și se apropie de mine. Medalionul crește până când e aproape cât o oglindă de perete. Nu zice nimic, doar mă privește serioasă. În fiecare seară parcă tot mai aproape. În noaptea aceea ovalul plutitor a venit aproape de tot. Și dintr-o dată mâinile ei pe care nu le vedeam m-au apucat de antebraț în locul unde am vânătaia acum și m-au tras spre ea. Am vrut să mă smulg, să mă eliberez dar m-a prins apoi de umeri și m-a tras și mai tare. Privea fix, insistent către mine. Buzele închise, chinuite, parcă voiau să zică ceva. Încerca să deschidă gura dar parcă îi era lipită cu aracet pentru că buzele unite de o peliculă cleioasă nu se deschideau de tot. Am încercat din răsputeri să închid ochii, să nu o privesc, să nu o ascult. Nu mai știu dacă a zis ceva sau ce mi-a zis. Poate mi-a fost atât de frică încât nu vreau să îmi aduc aminte. Știu că inima îmi bătea foarte tare și că tot ce voiam era să mă trezesc, să se termine. Apoi nu mai știu ce s-a întâmplat dar m-am trezit în salvare pentru câteva secunde și apoi a doua zi la spital.

Dintr-o dată îmi dau seama că inima începe să îmi bată mai repede și acum. Dacă sunt într-un vis și dacă visul ăsta în care sunt acum este un somn cu pastiluța amară ce nu mă lasă să mă trezesc? Dacă Flori o să vină și o să mă apuce de mână și nu pot să mai scap? Dacă o să aud ce vrea să zică și e ceva blestem îngrozitor de pe lumea cealaltă. Sau gura ei o să reușească să se deschidă și o să se caște ca a unui balaur și o să mă înghită și o să mor în somn și o să mă tragă cu ea dincolo.

Știu de ce vine. Pentru răzbunare. Pentru că eu sunt de vină. E vina mea că a murit. În după masa aceea după școală eu cu câțiva băieți am rămas să ne jucăm la terenul de sport și m-am cățărat ca de obicei pe scheletul din bare metalice al panoului de baschet până sus de tot de unde se vedea bine toată curtea școlii și chiar și dincolo de gardul școlii. De acolo am văzut-o pe Flori care se pregătea să treacă strada. Era o zi frumoasă și școala tocmai se terminase și mă simțeam ca un rege în vârful celui mai înalt turn al castelului. Și de acolo am strigat-o tare pe Flori. Ea m-a auzit și s-a întors rușinată către mine ca și cum ar fi vrut să îmi reproșeze că fac o scenă. M-am amuzat teribil de reacția ei pe care o anticipasem. Dar râsul mi-a înghețat în gât pentru că Flori era pe trecerea de pietoni și un șofer neatent a lovit-o în plin și a aruncat-o pe celălalt trotuar. Dacă nu aș fi zis nimic, dacă nu i-aș fi distras atenția poate l-ar fi văzut și s-ar fi ferit. Flori era tot timpul atât de atentă. Sigur l-ar fi văzut. E vina mea. E vina mea că ea a ajuns pe trotuarul de unde nu s-a mai ridicat niciodată.

Tot mergând pe străduțele orașului nici nu mi-am dat seama când am ajuns lângă piața mică. Care e chiar lângă școală. De aici știu să ajung acasă. E liniște în curtea școlii. S-au terminat de mult orele. Toată lumea a plecat acasă. Traversez curtea și ajung lângă terenul de sport. De obicei sunt câțiva copii care joacă baschet. Îi lasă portarul dacă nu fac deranj prea mare. Nu e nimeni azi. Îmi las ghiozdanul jos lângă panoul de baschet. Vreau să mă urc sus. De obicei îmi ia ceva timp. De data asta ajung imediat sus în vârful structurii ca un eșafodaj. Privesc spre școală, încerc să îmi dau seama dacă mai e cineva în sălile de clasă. În spatele meu e gardul și strada. Și trecerea de pietoni. Dintr-odată aud scrâșnetul de roți. E înfiorător, asurzitor. E familiar. Nu din nou, îmi zic. Nu vreau. Dar nu pot schimba nimic.

Privirea mi se întoarce spre stradă. Dacia roșie a lăsat dâre negre care încep după trecerea de pietoni. Pe trotuar e ea, Flori. E îmbrăcată în rochița bleumarin cu bretele, are ciorapi albi și pantofi negri impecabili. Doarme pe burtă, cu spatele la mine și capul pe o pernă roșie așezată direct pe trotuar. Doarme fără să se miște. Vreau să cred că doarme dar știu că nu doarme. Apoi cu o mișcare bruscă, violentă se mișcă, se ridică și se întoarce spre mine. Încerc să privesc oriunde altundeva. Nu vreau să mă vadă, nu vreau să vină la mine. Dar oricât încerc, nu îmi pot desprinde privirea de pe chipul ei. De fapt tot ce văd este chipul ei decupat ca într-un portret oval. Privește fix înspre mine și se apropie. E aproape. Tot mai aproape încât ovalul e chiar lângă fața mea. Nu mai este doar un portret. Este ea, moartă, palidă ca un manechin de plastic. Dintr-o dată mă prinde de mână. Mă trag, încerc să mă eliberez. Nici o șansă. Apoi mă prinde de umeri. Mă forțează să o privesc. Ochii ei sunt reci, sticloși, gri. Ca ai unui pește mort. Fața ei e inexpresivă, palidă, rece. Gura i se deschide și buzele strânse se descompun ca și cum ar fi fost lipite și forțându-le să le deschidă s-au rupt în fâșii. Vrea să îmi zică ceva dar nu vreau să o ascult. Încerc să închid ochii dar nu pot. Vreau să strig cât pot de tare dar nu reușesc să scot nici un sunet. Trebuie să mă trezesc dar nu pot. Pastiluța amară probabil mă ține captiv.

În cele din urmă gura se deschide și cuvintele ies ca un fum negru înecăcios. Nu le aud dar le pot citi. Le citesc dar nu înțeleg. Nu are sens. Le lovesc cu mâinile și le destram ca pe un fum. Mâinile mele sunt acum vinete și uscate ca niște vreascuri. Asta mă îngrozește dar în același timp realizez că nu mă mai țin de barele metalice. Mă dezechilibrez. Cad. Pe spate. Căderea durează foarte puțin dar în același timp o simt ca o durere ascuțită de inimă care se adâncește la infinit. Apoi brusc sunt pe asfaltul cald și aspru al terenului de baschet. În jurul meu sunt copii. Și sunt copii și în jurul lui Flori de cealaltă parte a gardului și a străzii, pe trotuar. Îi văd și pe unii și pe alții pentru că sunt deasupra tuturor și îi privesc. Mă văd pe mine căzut lângă panoul de baschet dormind cu capul pe o pernă roșie și de cealaltă parte a străzii e Flori în rochia de școală care doarme pe perna ei roșie. În același timp Flori cea moartă e lângă mine și încearcă iar să îmi vorbească dar nu vreau să o ascult. Cuvintele însă ies printre buzele ei deformate ca norișori negri de fum ce formează litere scrise frumos și citeț ca de mâna unui copil de clasa a 2-a K: E timpul să mergem, Mihai.