Origini (I)

Când plecasem de acasă știam doar că vreau să mă descopăr. Viața mă cam zguduise în ultima perioadă, așa că voiam să facă o schimbare. Încă nu știam ce anume vreau să schimb, dar mă gândeam că dacă plec într-o călătorie, poate universul o să-mi arate calea. Nu știu de ce alesesem Irlanda, dar ceva mă atrăgea la ținutul ăla, așa că voiam să-l explorez.

Aterizasem în Dublin, unde aveam de gând să-mi petrec noaptea, iar apoi să pornesc încotro mă va duce vântul. M-am cazat la un hotel de pe Usher's Quay, apoi am luat orașul la pas, vrând să-i descopăr tainele.

Pe la orele 18, se lăsase frigul, iar cerul începuse să se întunece. Era prea devreme ca să merg la hotel să dorm, așa că am intrat să mă adăpostesc într-un bar de pe Lower Bridge Street. După ce am intrat, primul instinct a fost să plec, pentru că era plin de oameni care vorbeau tare și râdeau zgomotos. Dar m-am oprit. Ăsta e vechiul eu. Noul eu face totul pe dos, dacă instinctul îmi spune să plec, atunci o să stau. M-am strecurat printre oameni căutând cu privirea o masă liberă. În zadar, toate erau ocupate. Toate, cu excepția uneia, la care era doar un bărbat care privea la ceilalți oameni, fără o țintă clară. M-am gândit că e turist, ca și mine, așa că m-am băgat în vorbă cu el.

Îl chema Finn și nu era turist. Locuia în nord-estul orașului și venea aici ori de câte ori se simțea singur. De când nevasta lui murise, venea destul de des. Spunea că-l ajută să-și limpezească mintea, plus că localul ăsta e unul special. Aici își cunoscuse soția, în urmă cu mai bine de zece ani. Când l-am întrebat ce s-a întâmplat cu ea, el mi-a răspuns sec: "just bad luck, mate". Am înțeles că e un subiect sensibil, așa că n-am mai insistat.

După câteva pahare de Jameson simțeam cum efectiv îmi arde stomacul, dar cel puțin conversația noastră începea să devină din ce în ce mai interesantă. La un moment dat, a început să-mi povestească despre o întâmplare pe care o avusese în Montain Park. Din cauza alcoolului, nu mai percepeam prea bine ce-mi spune, dar din câte am înțeles, l-a dus cineva la un bătrân de acolo, care făcea un fel de preparat, după o rețetă foarte veche. Ei bine, cică el a băut din preparatul respectiv și a călătorit în trecut. Adică preț de câteva minute sau ore (totul s-a întâmplat ca într-un vis, așa că nu avea noțiunea timpului), a putut să experimenteze momente din viața străbunilor lui. La început am crezut că glumește și am început să râd. Dar seriozitatea și convingerea cu care vorbea, m-au făcut să-l cred. Ba chiar mi-a cerut numărul de telefon, ca să ținem legătura și să mergem împreună.

Pe la unșpe noaptea, după ce mi-a strâns mâna și-l priveam cum pleacă, mi-am dat seama că sunt în Irlanda, sunt beat criță și n-am nici cea mai mică idee cum să mă întorc la hotel. Am început să iau ușor strada la pas. Știam că hotelul e aproape, dar nu reușeam să-mi aduc aminte niciun punct de reper. Am scos telefonul (cu intenția de a mă uita pe hartă), dar nu reușeam să disting nimic, pentru că imaginea fugea în toate părțile. Trebuie să scot porcăria asta din mine. Am intrat pe o stradă lăuntrică, m-am sprijinit de un zid, am băgat degetele pe gât și mi-am vomitat până și sufletul.

Cred că era șase dimineața, atunci când soneria telefonului a început să zguduie pereții cutiei mele craniene. L-am ridicat de pe noptieră, și primul instinct a fost să dau cu el în perete, dar mi-a atras atenția numele de pe ecran. "Finna". Am început să rând amuzat de felul cum îl trecusem în telefon, apoi am răspuns.
- Da!
- Ce faci, te-ai trezit?
- Ăăă, nu.
- Fă-te gata, că în 20 de minute vin să te iau.

Vorbea de parcă nu ar fi băut cu mine toată noaptea.
- Unde să mă iei la ora asta?
- Montain Park e departe, trebuie să plecăm devreme dacă vrem să ajungem până diseară.

Pe drum mi-a povestit de bătrânul la care mergem. Mi-a spus că-l cheamă Brannon (sau cam așa ceva) și că nu vorbește engleză. Mi-a povestit el mai multe, dar eu am dormit cam tot drumul.

Se lăsase întunericul când am ajuns acasă la Brannon. Părea un om cumsecade, și oarecum temerile mele s-au mai risipit. După ce Finn a discutat ceva cu el, m-au dus într-o încăpere goală, unde era doar o saltea pe podea. Brannon mi-a întins o sticluță și mi-a făcut semn să beau. Mirosea absolut oribil, dar cei doi mă tot îndemnau, așa că am tras aer în piept și am dat-o pe gât. M-a lovit puternic în cap și am simțit nevoia să mă întind. Simțeam cum cad în gol... iar și iar și iar și tot așa, nu mă opream niciodată. Parcă picam într-un abis fără fund
- Finn, ce se întâmplă?
- E ok, nu te speria.
- Finn, chestia asta mă omoară!
- Liniștește-te! Nu încerca s-o controlezi, las-o să te ducă unde vrea ea.