Poveşti corecte politic de adormit copiii

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


De ani buni, un virus circulă liber prin lume. Se numeşte corectitudine politică şi cutreieră planeta braţ la braţ cu o bună prietenă: noua limbă de lemn a ONG-urilor. Împreună, cele doua alcătuiri fac ravagii în saloanele înaltei societăţi şi rescriu dicţionarele. James Finn Garner îşi compune poveştile ca pe tot atâtea înţepături la adresa acestui fenomen. Narate în vocabularul pe stil nou, aventurile eroilor din copilărie trec în planul doi, făcând loc unui comic de limbaj cu accente crâncene. Avem ocazia să aflăm, de pildă, că Albă ca Zăpada provenea dintr-o familie monoparentală, că piticii aveau dizabilităţi de verticalizare şi ca Scufiţa Roşie pregătea întâlnirile cu lupul prin şedinţe de evaluare a necesitaţilor.


A fost odată ca niciodată o tânără persoană pe nume Scufiţa Roşie, care trăia cu mama ei la liziera unei păduri vaste. Într-o bună zi, mama ei o rugă să ducă un coş încărcat cu fructe proaspete şi nişte apă minerală la domiciliul bunicii ei, nu pentru că asta ar fi fost treabă de femeie - nu, Doamne fereşte -, ci fiindcă făcea astfel un gest generos, care stimula dezvoltarea sentimentului de apartenenţă la comunitate. În plus, bunica ei nu era bolnavă, ci mai degrabă într-o stare perfectă de sănătate fizică şi mentală, fiind absolut capabilă să aibă grijă de propria persoană, ca orice adult ajuns la maturitate.

Deci, Scufiţa Roşie îşi luă coşul şi porni la drum prin pădure. Mulţi oameni considerau pădurea ca pe un loc plin de pericole şi ameninţări, de aceea nu puneau niciodată piciorul acolo. În ciuda acestui fapt, Scufiţa Roşie avea suficientă încredere de sine şi în sexualitatea ei crescândă, încât să nu se lase intimidată de asemenea clişee freudiene.

Pe drumul spre casa Bunicuţei, Scufiţa Roşie fu acostată de un lup care o întrebă ce duce în coş. Ea îi răspunse:
- Câteva snackuri sănătoase pentru bunicuţa mea, care, cu siguranţă, este absolut capabilă să-şi poarte singură de grijă ca orice adult ajuns la maturitate.

Şi lupul îi răspunse:
- Ştii, draga mea, pădurea nu-i un loc sigur pentru fetiţe care se plimbă singure.

Scufiţa Roşie îi răspunse:
- Consider remarca ta sexistă extrem de jignitoare, însă prefer s-o ignor, gândindu-mă la statutul bine cunoscut de proscris al societăţii pe care-l ai, din cauza căruia stresul te-a obligat să elaborezi această viziune personală despre lume şi viaţă, care este cu totul valabilă. Iar acum, te rog să mă scuzi, fiindcă trebuie să-mi văd de drum.

Scufiţa Roşie merse mai departe şi nu se abătu de la drumul principal. Însă, cum statutul de proscris al societăţii îl ajutase pe lup să se debaraseze de clişeele înrobitoare, tributare modului de gândire tipic occidental, liniar, lupul cunoştea o scurtătură pe care putea ajunge mai rapid la casa Bunicuţei. Dădu buzna în casă şi o mâncă pe Bunicuţă, acţiune al cărei curs era perfect firesc şi valabil pentru un carnivor ca el. După care, total dezinhibat, eliberat de prejudecăţile tradiţionaliste, rigide în legătură cu conceptul de masculin şi conceptul de feminin, îşi puse cămăşuţa de noapte a Bunicuţei şi se urcă în pat.

De cum intră pe uşă, Scufiţa Roşie spuse:
- Bunicuţo, ţi-am adus nişte snackuri fără sodiu şi fără grăsime, ca expresie a respectului faţă de rolul tău de matriarh înţelept şi preocupat de binele celorlalţi.

Din pat, lupul rosti cu blândeţe:
- Apropie-te, copila mea, ca să te pot vedea mai bine.

Scufiţa Roşie spuse:
- A, am uitat că eşti dezavantajată optic cu desăvârşire. Bunicuţo, dar ce ochi mari ai!
- Fiindcă au văzut multe şi au iertat multe, draga mea.
- Bunicuţo, dar ce nas mare ai - sigur, totul e relativ şi, fireşte, este atrăgător, în felul lui!
- Fiindcă a mirosit multe şi a iertat multe, draga mea.
- Bunicuţo, dar ce dinţi mari ai!
- Sunt mulţumit cu mine, de ceea ce sunt şi cine sunt, îi răspunse lupul şi sări din pat.

Şi o înşfăcă pe Scufiţa Roşie în gheare, hotărât să o devoreze. Scufiţa Roşie ţipă, nu pentru că ar fi fost înfricoşată de predispoziţia aparentă a lupului spre travesti, ci din cauză că îi invadase intenţionat spaţiul personal.

Ţipetele ei fură auzite de o persoană care trecea prin zonă, de profesie tăietor de lemne (sau tehnician de combustibil lemnos, după cum prefera să i se spună). Când se năpusti în căsuţă, acesta remarcă imediat comportamentul inadecvat şi încercă să intervină. Însă, pe când ridica securea, pregătit să lovească, atât Scufiţa Roşie, cât şi lupul se opriră.
- Şi ce zici că ai de gând să faci? îl luă la întrebări Scufiţa Roşie.

Tehnicianul de combustibil lemnos clipi nedumerit şi se strădui să furnizeze o explicaţie, însă nu-i trecu prin minte nici un cuvânt.
- Auzi, să dai buzna aici ca un om din Neanderthal, agitându-ţi arma şi lăsând-o să te exprime! exclamă Scufiţa. Obsedatule! Specimenule! Cum îndrăzneşti să presupui că o femeie nu e în stare să-şi regleze singură conturile cu lupul, fără a fi nevoie de intervenţia unui bărbat?!

La auzul discursului pasionat al Scufiţei Roşii, Bunicuţa sări afară prin gura lupului, înşfăcă securea din mâinile tehnicianului de combustibil lemnos şi îi reteză scurt capul. După această grea încercare, Scufiţa Roşie, Bunicuţa şi lupul se simţiră uniţi de un anume sentiment al cauzei comune. Hotărâră să înfiinţeze un cămin alternativ bazat pe respectul reciproc şi pe cooperare şi trăiră împreună fericiţi în pădure până la adânci bătrâneţi.




Odinioară, într-un ţinut foarte îndepărtat, trăia un croitor voiajor care s-a trezit brusc într-o ţară necunoscută. Acum, croitorii care călătoresc prin lume constituie de regulă un grup aparte, fiind atenţi să nu încalce normele de conduită şi de decenţă locale, însă croitorul în speţă era excesiv de gregar şi necioplit. Curând ajunse la un han de prin partea locului, unde făcu exces de alcool, invadă spaţiul personal al angajatelor de gen feminin şi istorisi povestiri necuviincioase despre tinichigii, vidanjori şi alte categorii profesionale.

Hangiul depuse imediat plângere la poliţie, iar poliţiştii îl săltară pe croitor şi-l duseră dinaintea împăratului. După cum vă puteţi închipui, convingerea pe care o nutrea de-o viaţă în legitimitatea absolută a monarhiei şi în superioritatea inerentă a bărbatului îl transformase pe împărat într-un tiran infatuat şi dezavantajat la capitolul înţelepciune. Croitorul nostru remarcă imediat aceste trăsături de personalitate şi decise să le folosească în beneficiu personal.

Împăratul îl întrebă:
- Ai vreo ultimă dorinţă înainte de a te alunga definitiv de pe proprietatea mea?

Şi croitorul îi răspunse:
- Doar ca Maiestatea Voastră să-mi facă cinstea de a-mi permite să-i croiesc o garderobă regală nouă. Fiindcă am adus cu mine o ţesătură specială care este atât de rară şi de fină, încât nu poate fi văzută decât de anumite persoane - exact acel gen de persoane care aţi dori să vă populeze împărăţia -, adică persoane corecte din punct de vedere politic, juste din punct de vedere moral, agere din punct de vedere intelectual, tolerante din punct de vedere cultural şi care nu fumează, nu beau, nu râd la bancuri sexiste, nu se uită prea mult la televizor, nu ascultă muzică country şi nici nu fac grătar.

După ce stătu o clipă pe gânduri, împăratul acceptă cererea croitorului. Era flatat de ideea fascistă, hormonal-masculină, că împărăţia sa, cu tot cu locuitorii ei, exista numai pentru a-l face pe el să arate bine. Era ca şi când ar fi câştigat o soţie-model, dar sentimentul trebuia multiplicat de 100.000 de ori.

Fireşte, un asemenea material rarefiat nu exista. Experienţa anilor petrecuţi în afara graniţelor societăţii normale îl obligase pe croitor să-şi elaboreze un cod moral propriu, determinându-l să-l ducă cu preşul şi să-l pună într-o postură jenantă pe împărat, în numele muncitorilor liber-profesionişti de pretutindeni. Şi astfel, în timp ce trudea cu conştiinciozitate, reuşi să-l convingă pe împărat că taie şi coase bucăţile de material care, din cel mai strict punct de vedere obiectiv al realităţii, nu existau.

Când croitorul îl anunţă că a terminat, împăratul se uită în oglindă la noile sale articole vestimentare. Şi, pe când stătea acolo, la fel de gol precum fusese în ziua în care venise pe lume, oricine putea lesne vedea că perioada de exploatare a clasei ţărăneşti îşi pusese amprenta asupra corpului său, transformându-l într-o masă dizgraţioasă de carne albă şi flască. Fireşte, şi împăratul văzu acelaşi lucru, dar pretinse că vede nişte straie minunate şi politic corecte. Şi, fiindcă voia să se laude cu aceste noi şi splendide haine nemaivăzute, el porunci să se organizeze o paradă în ziua următoare.

A doua zi de dimineaţă, toţi supuşii lui se aliniară de-a lungul străzilor pentru a asista la marea paradă. Peste tot circulau zvonuri despre noile haine ale împăratului pe care le puteau vedea numai persoanele avizate, cu un stil de viaţă sănătos, şi, prin urmare, toţi şi fiecare era hotărât să fie şi mai pe linie decât vecinul lui.

Parada începu în aclamaţii şi ovaţii. Pe măsură ce împăratul îşi purta pe străzi carcasa lui patriarhală, buhăită şi palidă, toată lumea scotea exclamaţii de ah! şi oh! ca la vederea noilor sale haine minunate. Toată lumea, cu excepţia unui băieţel care strigă în gura mare:
- Împăratul e gol!

Parada se opri. Împăratul se opri. Peste mulţime se lăsă o tăcere grea, până când un ţăran ager la minte spuse cu glas tare:
- Nu, nu-i adevărat. Împăratul a adoptat, pur şi simplu, un stil de viaţă în care hainele sunt opţionale!

Din toate piepturile se înălţară ovaţii puternice, oamenii îşi aruncară cât colo hainele de pe ei şi începură cu toţii să danseze în soare, aşa cum fuseseră făcuţi de la Natură. Iar din ziua aceea, ţara deveni optativ-îmbrăcată, iar croitorul nostru, privat de mijloacele fireşti de subzistenţă, îşi strânse acul şi aţa şi, de atunci, nimeni nu mai auzi vreodată de el.