Ernst Jünger sau evadarea din clişee

Răsfoind paginile istoriei literare din secolului XX putem cu uşurinţă observa că opera scriitorului german Ernst Jünger se detaşează prin originalitate, dezinvoltură şi chiar curaj. Cunoscutul critic Roland Barthes, solicitat într-o discuţie să emită câteva aprecieri asupra prozei lui Thomas Mann ar fi răspuns, surprinzător pentru interlocutor: Nu am mare lucru de zis despre Thomas Mann, însă, dacă doriţi, vă pot vorbi despre Ernst Jünger!

Dacă nu marginalizat, cel puţin incomplet comentat, Jünger apare atât în creaţie cât şi în viaţă ca o figură rebelă, contradictorie, dornică de cunoaştere şi de aventură. S-a născut pe 29 martie 1895, la Heidelberg, iar copilăria şi o parte din adolescenţă şi-a petrecut-o în regiunea Hanovrei, într-o atmosferă idilică şi deloc motivantă pentru spiritul său efervescent. Aşa încât, la 18 ani se hotărăşte să-şi ia soarta în propriile mâini. Se angajează pe ascuns în Legiunea străină şi ajunge în Africa, de unde este curând readus cu picioarele pe pământ prin intervenţia promptă a tatălui său. Un an mai târziu îl regăsim ca participant voluntar la ostilităţile primului război mondial. Împărţit între cariera militară şi studiu, frecventează la Universitatea din Leipzig şi mai apoi la Institutul Oceanografic din Neapole cursuri de filosofie şi, respectiv, ştiinţele naturii. Aceste trei direcţii – experienţa războiului, provocările existenţiale şi fascinaţia ştiinţei - domină cu predilecţie întreaga sa creaţie. Observator rafinat, plin de vitalitate, Jünger nu foloseşte reţetele consacrate ale timpului, ci preferă să exploreze maniere literare virgine, să impună amprenta numelui său. Şi-a ales ca volum de debut un jurnal de front – În furtuni de oţel (1920) -, căruia i-au urmat, cu aceeaşi temă Lupta ca trăire interioară (1922), Dumbrava 125 (1925), Foc şi sânge (1926). Spre deosebire de ceilalţi colegi de breaslă, nu se limitează strict la o poziţie pacifistă, ci interpretează zbuciumul războiului din perspectivă filosofică, realistă, exploatează oportunitatea oferită de moment, ca fiind benefică pentru afirmarea personalităţii umane.

În povestirea sa Pe falezele de marmură (1939), Jünger îşi manifestă atitudinea antirăzboinică recurgând însă la parabolă, combinând în laboratorul său de lucru - de o manieră alchimică, parcă – realul cu metafora. Chiar dacă acţiunea este atemporală, a fost bănuit de înveterate aluzii în alegerea numelor aşezărilor sau personajelor, în formula Marele Pădurar fiind identificat însuşi Hitler. Putem justifica această ipoteză prin portretul eroului, schematic dar mai mult decât grăitor pentru contemporani:

"(...) Marele Pădurar era precedat de un nor de frică. Frica îl ascundea ca un văl, şi sunt convins că aici trebuia căutată forţa lui mai mult decât în el însuşi. El putea să treacă la acţiune abia atunci când lucrurile începeau să se clatine de la sine – în acel moment însă pădurile lui erau prielnice pentru un atac asupra ţării."

Jünger şi-a demonstrat talentul şi ca eseist. Alături de marii gânditori ai secolului l-a preocupat ideea scurgerii timpului, istoria măsurării lui, pornind de la nisiparniţă şi până la ceasurile din zilele noastre. Întrebat într-un interviu în ce a constat experienţa sa cu timpul, scriitorul răspunde:

"Timpul scandează ritmul vieţii umane, în schimb sălaşul zeilor se află în afara timpului. Am abordat în Das Sanduhrbuch (în traducere românească - Cartea ceasului de nisip) problema timpului în istoria civilizaţiei, studiind măsurarea sa cu ajutorul clepsidrei, ca şi reprezentarea lui în literatură şi artă. Pe când îmi pregăteam cartea, Henry Furst a strâns pentru mine nişte documente, la Biblioteca Vaticanului, fotocopiind ce îmi era de trebuinţă; erau cele dintâi fotocopii, de o calitate mediocră; la capătul câtorva luni se ştergeau şi deveneau imposibil de exploatat, distruse fiind, la modul ironic, de timp."

Cartea ceasului de nisip, apărută de curând la editura Polirom este un cuceritor eseu despre importantul rol pe care îl ocupă instrumentele de măsurat timpul în evoluţia umanităţii. Autorul prezintă scurte expuneri despre originea ceasului, ce forme a avut de-a lungul vremii (ceasuri solare, ignice, de apă, florale), nume celebre de inventatori, asta ca să enumerăm numai câteva din temele propuse cititorului.

Într-un alt registru, folosind şi cunoştinţele dobândite din convieţuirea cu tatăl său (de profesie farmacist), scrie şi publică în 1970 volumul Annäherungen. Drogen und rausch (în traducere românească - Aproximări. Droguri şi extaz). Titlul poate speria şi provoca deopotrivă. În lunga sa viaţă (a murit pe 18 februarie 1998, deci la 103 ani!), Ernst Jünger a încercat, stăpânit de febrilitatea savantului aflat în faţa descoperirii, să acumuleze cât mai multe experienţe. Cu toate că unele s-au situat la limita superioară a pericolului, ca şi alţi înaintaşi ai săi (Byron, Maupassant, Nietzche ş.a.) a dorit să pătrundă în adâncurile psihicului şi ale imaginaţiei, chiar dacă aceasta a însemnat recurgerea la alcool sau substanţe halucinogene. Ceea ce fascinează în mod special este responsabilitatea cu care străbate toate trăirile şi permanentul control al conştiinţei. Prin intermediul paginilor sale, scrise într-un stil pe cât de minuţios, pe atât de fermecător, te poţi scufunda fără risc în craterul vulcanului sau poţi sui o dată cu el pe culmi de neatins. Nu este o Biblie pentru vicioşi, ci mărturia preţioasă a unui cercetător.

Capitolul al doilea, denumit chiar Droguri şi extaz, are ca motto un citat din nimeni altul decât Mircea Eliade. Aceste două personalităţi ale culturii universale şi-au dat întâlnire atât pe tărâm literar, cât şi în viaţă. După o susţinută corespondenţă, bazată pe afinităţi spirituale, în 1959 apare sub conducerea lor, la Stuttgart, primul număr al revistei Antaios. Publicaţia purta ca subtitlu o formulă ce nu poate surprinde pe nici un cunoscător cât de cât avizat al creaţiei celor doi scriitori: "Revistă pentru o lume liberă".

Despre această benefică întâlnire Jünger spunea:
"(...) de Mircea Eliade mă leagă o prietenie intensă, fructuoasă. L-am contactat pentru că mă interesa Zalmoxis, revista de ştiinţă a religiei pe care a condus-o la Paris, până în 1942. În acea perioadă am făcut noi cunoştinţă. Mai târziu, în anii ’60, ne-am hotărât să întemeiem o nouă revistă, Antaios. O dată cu uriaşul ale cărui puteri se regenerau în contact cu pământul, mama care l-a conceput, înţelegeam să amintim că pământul este izvorul de unde ţâşnesc toate energiile: adesea contradictorii, ele nu pot fi înţelese decât în relaţie cu originea lor comună. Fiu al pământului, omul nu-şi poate păstra echilibrul în vârtejul imensei energii cosmice eliberate de tehnica modernă, decât dacă-şi regăseşte rădăcinile în adâncurile originii sale terestre."
Se poate afirma fără teama de a greşi că Ernst Jünger este un reper important în literatură. Şi dacă ar trebui să descriem în câteva cuvinte personalitatea sa, putem spune că aceasta a strălucit prin temeritate, spiritul viu, capacitatea de a recepta corect realităţile cu care s-a confruntat şi, nu în ultimul rând, conştiinţa mereu trează.