În arhitectură, nu mai puțin, locul construirii, este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană. Aceasta, numită regionalism critic, este de sorginte fenomenologică și, pornind de la lecturile date de Kenneth Frampton sau, mai devreme, de Christian Norberg Schulz, se regăsește ca a doua declinare a subiectului în Către un regionalism critic: Șase puncte pentru o arhitectură a rezistenței (Kenneth Frampton manexperts/frampton-towards-a-critical-regionalism, 1983). Acesta a devenit un soi de retro-manifest al mișcării deja existente în opere edificate (Mario Botta în Elveția, John England în Malta, Balkrishna Doshi, asistent al lui Le Corbusier la Chandigarh și premiat Pritzker, în India), dându-i sens estetic (anti-postmodernist), politic (anti-globalist) și filosofic (pro-fenomenologic).
Această arhitectură locală și regională, aclamând vernacularul cu metodele sale tradiționale și materialele naturale, pre-/anti-industriale, se inspiră din "întreita pro-punere a pământului în opera" amintitului Heidegger, cum o numea un comentator al său, tradus și la noi: a) pământul ca amplasament al operei; b) pământul ca material constitutiv al operei, același cu materialul locului unde se află (arhitectura poate face acest lucru în sensul cel mai propriu); c) pământul ca sol natal, cu istoria și cultura comunității în sânul căreia se naște opera (ambianța socio-culturală și, cumva, ancestrală a creației).
Pe scurt, ar părea că relația dintre loc-ca-amplasament și edificiul de pe el este cauzală: locul face opera să, barbar spus, origineze, prilej cu care îi și transferă acesteia esența sa. Arhitecții sunt fericiți să creadă că, astfel, au înțeles ce le cere filosoful în Originea operei de artă și în Construire, locuire, gândire. Cât despre În chip poetic locuiește omul, aici ne topim cu totul, pentru că nu e dorința alta mai mare a arhitecților decât să facă din case - poezii. Or, profesorul meu de filosofie de la Cincinnati, Jim Bradford, credea că, dimpotrivă, cel mai învecinat, eventual, cu arhitectura este textul numit Întrebarea cu privire la tehnică și a sa obligație de a pro-duce... Hotărât lucru, filosofia este foarte grea.
Or, dacă prima declinare înseamnă comentariul arhitecților pe textul filosofic, a doua înseamnă extragerea din această lectură, inevitabil trădătoare / traducătoare, a unei înțelegeri diferite (dar nu neapărat noi) a arhitecturii și a unui mod de a o construi din nou, de nouă, potrivit acestei înțelegeri. Avem și concepte noi, precum cel de Genius loci, care e și titlul unei cărți a lui C. Norberg Schulz care a făcut o carieră remarcabilă în occident, care conduce imediat spre cel de identitate (doar cea locală și regională, căci specificul național a fost, sub comunism, o catastrofă). Apoi, vorbim despre context, în descendența semioticii, unde e prins și locul, poate ca sub-text, căruia clădirea îi este text.
(va urma)