Dar, oricum ar fi, locuirea înseamnă altceva decât credem noi, arhitecții: nu e vorba de a oferi o locuință, pe loc (vilă) sau deasupra lui (la bloc), ci de a da (un) loc ființei, un loc ferit, în pace și bucurie, un loc deloc neutru, care o cultivă activ, astfel încât ea să își atingă esența. Mai pe scurt, arhitecții care au citit aceste texte filosofice (Schulz, Krampton & alții) au rezumat gândirea din spatele lor în felul acesta, mai ușor de înțeles, se pare: amplasamentul este cel care dictează (prin topografia și compoziția solului, de la piatra montană la nisipul deșertic) morfogeneza obiectului acolo pus.
Scriu "pus", pentru că poate fi așezat, angrenat cu amplasamentul, scufundat în acesta până la camuflare totală (recomand cartea lui Neil Leach, Camuflaj, apărută în colecția Spații imaginate a Editurii Paideia și, dacă tot o citiți, tot de el nu uitați și Uitați-l pe Heidegger! / Forget Heidegger!, de la aceeași editură). Cu alte cuvinte, un loc înalt (este chiar exemplul lui Frampton din textul invocate mai sus) invită la construcții terasate sau la o amplasare în vârf, care să augmenteze datul natural. "Locul mândru", cum îl numea Alberti, este un loc ne-asemenea, atributul său prim este diferența față de restul topografiei: oaza față de deșert, dealul și, mai ales, muntele față de câmpie. Și acolo locul invită la amplasare: fortificației, dar mai ales templului, le șed bine alteritatea. Și Aristotel pare să spună același lucru în Politica sa, când invită la construirea pe locuri înalte, de unde pot fi controlate periferiile; or, Indra Kagis McEwen (Străbunul lui Socrate, Ed. IDEA, Cluj, 2011) a propus o traducere alternativă: potrivit autoarei, Aristotel ar fi spus cu totul altceva. Cetățile se amplasează pe locuri profunde/sacre, astfel încât, privind din centrul lor, pot veni în ființă periferiile (cu alte cuvinte, din centrul spațiului sacru înțelegem până unde acesta "bate" și acolo trasăm limita).
Cu alte cuvinte, locuri înalte înseamnă locuri elevate prin atributul lor sacru. Ceea ce mă aduce pe un tărâm ceva mai familiar. Mă corectez: mai straniu-familiar, înseși atributele locului sacru. Având de construit circa 20 de lăcașuri de cult creștin, îndeosebi biserici ortodoxe, dar și de spus studenților câte ceva din acest meșteșug diferit de arhitectura așa-zicând laică, a trebuit să investighez tema amplasării lor, pentru că nimic din tainele acestei meserii aparte nu a supraviețuit dispariției generației interbelice, care încă le mai știa (C-tin Joja, N. Goga, Ionescu-Berechet). Nu extind aici discuția, dar iată ce am aflat: există trei tipuri de locuri pentru biserici: Pe primul și cel mai vădit l-am invocat deja, este chiar "locul mândru". Calitățile sale geo-topografice îl recomandă de la sine pentru amplasări speciale, de felul unei biserici. Un corolar al acestui fel de loc este cel în care se reutilizează unul deja consacrat, al unei religii anterioare: fie pentru a construi un nou lăcaș de cult al aceleiași (și pisaniile spun adeseori povestea trecerii de la lemn la zidărie de cărămidă sau piatră, cu augmentările de rigoare), fie, după cucerire sau uitare, al unei noi religii (biserica de la Densuș reciclează piatra unui templu roman).
(va urma)