Loc (III)

Al doilea loc potențial este cel revelat: cuiva i se vădește că în locul, ba chiar în punctul acela, este un punct de atingere între diferitele niveluri cosmice, cum ar fi spus Mircea Eliade. De la Iacov, cel adormit cu capul pe o piatră, care visează că exact acolo este poarta cerurilor, o scară unește "perna" sa de piatră de ceruri și îngerii lui Dumnezeu urcă și coboară pe ea și până la Fatima, Lourdes sau Maglavit, toate variantele de arătări ale locurilor respective ca fiind sacre s-au încercat. Noi, ceilalți, orbi, nu putem verifica veridicitatea aceste epifanii (hierofanii, potrivit aceluiași), ci, pentru amplasare, ne bazăm pe ele. Există și varianta provocării unei revelații, precum în legenda întemeierii Mănăstirii Putna: Ștefăniță trage cu arcul și acolo va fi clopotnița (pe limită), apoi Ștefan cel Mare trage cu arcul și acolo va fi altarul bisericii, sub cuvânt că săgețile vor fi (a)trase spre locul potrivit: Nu e tir în direcții randomizate, ci elecțiune sacră.

În fine, al treilea fel de loc este cel extras din PUG-ului local. Toate bisericile pe care le-am făcut aveau amplasamentul primit de la primărie. Nimic mândru, nimic revelat. Și atunci? Ei bine, locurile acestea (ca și precedentele de altfel, prin resfințire) sunt introduse în ordinea sacrului, sunt obligate să se conformeze acestuia: pe scurt, sunt consacrate (adică împreună-sfințite de către sobor și ecclesia) prin slujba condusă de ierarhul locului. O versiune a slujbei, într-o preafrumoasă limbă română arhaică și latinizantă o găsiți în traducerea lui Inochentie Micu-Klein. Ierarhul poate atrage atenția asupra unui loc oarecare, știind că, la limita ereziei, am spune că întreaga creație, deci toată geografia, e la fel de sfântă. Mi-a spus asta, sec, un preot tânăr la Belgrad, când am ținut o conferință la facultatea de arhitectură, în 2003.

Oricum, indiferent cum ar sta lucrurile, locul este încă o dată sfințit prin consacrarea lăcașului de cult construit pe el, orientat (adică, îndreptat cu altarul spre răsăritul din ziua hramului) și înălțat (arătând, adică, răsăritul cel de sus, axa vertical/calitativă a spațiului). Și aici ni se arată caracterul arhaic al slujbelor celor două, pentru că îngroparea crucii arată locul unde va fi "înfipt" piciorul - unic - al mesei de altar, cel în care se pun și fărâme din moaștele sfântului patron al lăcașului și, de asemenea, alături de ele, actul care descrie întreaga istorie, de la loc la lăcaș, semnat de ierarh și ceilalți implicați (până și eu am semnat de câteva ori asemenea hrisoave). Deci, cele două slujbe instituie și consfințesc axa vertical, despre care am amintit deja și, cum menționează undeva Eliade, țintuiesc șarpele cosmic, haosul, prin îngroparea crucii... Or, asta e, deja, o cu totul altă înțelegere a conceptului de loc.