Nu aveam de ce să vorbesc la lansare, dar, dacă doamna arh. Ileana Tureanu, președinta UAR, m-a îndemnat să glăsuiesc pe nepregătitelea, mi s-a părut corect să amintesc momente din pre-istoria acestor școli de vară, la care am fost părtaș, din pricina vârstei mai cu seamă.
Primul moment pomenit a fost școala dedicată spațiului sacru, de la Mănăstirea Bistrița, de la Costești, Vâlcea (unde e cariera de trovanți). Pe aceea a organizat-o Adrian Soare și eu, proaspăt întors din SUA, am fost invitat, pesemne, de către profesorul acelui grup, Dorin Ștefan (căci pe mine nu aveau de unde să mă știe, lipsisem deja doi ani din școală).
Au fost discuții interesante, eu am încercat un seminar de filosofia arhitecturii, cu teme deprinse de la profesorul nostru de la Cincinnati, Jim Bradford, de la Heidegger la Derrida (și înapoi), cu care, de altfel, aveam să îi plictisesc și pe studenții de după domnul Soare, îndeosebi cu un seminar Heidegger la cursul doamnei Ana Maria Zahariade, seminar ținut de la 8,30 dimineața unor chipuri tumefiate de tineri colegi. Unii dintre ei îmi reproșează acel seminar și acum, când mă văd...
În fine, au fost un loc și un timp stranii: spre pildă, nu înțelegeam de ce măicuțele, multe tinere, îngrijeau doar de sfântul mănăstirii, dar pe copiii de la orfelinatul ce însoțea mănăstirea îi goneau, iar aceștia cerșeau la poartă. Nu mai știu ce s-a întâmplat cu acea casă de copii, eram în perioada când și tatăl meu, deși aflat la vârsta pensionării, fusese chemat să conducă (și a mai făcut-o încă zece ani) o casă de copii preșcolari, la Tulcea. Tot acolo, cunoscându-l pe episcopul celebru și sfătos al Vâlcii pe atunci, de bună amintire PS Gherasim, am fost invitați și omeniți la sediul său vâlcean. Băiatul lui Dorin Ștefan se plângea pentru că nu îi plăcea mâncarea de post a măicuțelor (minunată, de altfel: eram în postul Sfintei Marii); la care, înțelegând pricina, episcopul a cerut unei măicuțe să aducă o gâscă; o văd și acum pe maică, cu o mână ridicându-și poalele rasei și cu alta ținând gâsca de la rădăcina aripilor, fuga-fuga la episcop; acesta a făcut deasupră-i semnul crucii și i-a spus gâștii:
- Te-ai făcut varză.
Apoi, către măicuță:
- Mergi și gătește copilului mâncare de varză, nu-l chinuiți dacă nu îi place mâncarea voastră!
Pe lângă latura anecdotică, aici e cuprinsă și puterea ierarhului de a preschimba ceva în altceva: căci, despre ce e vorba în slujba de sfințire a locului de altar al cutărei biserici, dacă nu despre înălțarea locului la demnitatea de hristofor, purtător al crucii (îngropate sub piciorul mesei de altar)?
Apoi, am dat seamă despre școlile de vară cu studenți de la masterul de spațiu sacru, pe care l-am făcut la UAUIM între 2001-2009, și de la arte plastice: Fundația Habitat și Artă în România, condusă de vrednicul de amintire sculptor Alexandru Nancu, fie iertat, odihnit și pomenit, a făcut, începând din 1997, asemenea intervenții pe amplasamente în județul Constanța, apoi la Râmnicu-Vâlcea în 1999 și, de atunci, la Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni, la ieșirea din Râmnicu-Vâlcea spre Sibiu, pe mâna stângă. Acolo, cu Luiza Barcan, soția lui Sandu, cu pictorul Gheorghe Dican, nașul lor de cununie, cu colegul Cătălin Berescu, cu Silviu Lupașcu, care a predat o vreme și la masterat și la doctorat și cu mulți artiști, am povestit în școala din muzeu, din spița celor tipizate de Spiru Haret pentru mediile rurale, despre câte în lună și în stele; estimp, s-au adus în muzeu, restaurat și resfințit două biserici de lemn, între timp am construit o casă și o biserică pe o structură de patru rame cubice de lemn prefabricate.
Asta era în 2003, a fost cea mai stranie lansare cu putință, veniseră provocatori din coaliția numită patrulaterul roșu, a ipochimenului Adrian Năstase, a ieșit cu chiote când am întrebat cum am făcut noi o casă de 76mp, în muzeu, cu 7.600 de euro, iar vizavi făcea ANL-ul de tristă amintire cu 50.000? Un popă se întreba: oare aceasta se poate numi biserică? Și de unde știe, oare, acest arhitect să facă biserici? La care Sandu, mucalit, dar deja enervat, i-a replicat, de pe prispa casei: păi, tocmai a câștigat concursul pentru catedrala patriarhală, ceva-ceva o fi știind, întrebați-l pe Mitropolitul Teofan (pe atunci, al Olteniei) detalii, că a fost președintele juriului... Părintele localnic, auzind de unde trebuie să ceară lămuriri, s-a cărat fin din audiență și nici nu l-am mai văzut vreodată.
În fine, o să povestesc altădată pătărania, care e mult mai lungă, inclusiv cu vizita lui Adrian Păunescu, care a revendicat biserica pentru românii din Banatul sârbesc. Sandu, demn, i-a spus că sunt fonduri europene și el nu face astfel de fraude, dar că suntem deschiși, contra cost (repet, kit-ul, asamblat low-tech cu voluntarii-studenți, costa 7.600 euro la momentul acela), să facem una nouă, acolo; desigur, prietenul Sandu s-a mai și mirat de ce nu și-au făcut românii bănățeni din Serbia biserică până atunci, că doar nu erau în secuime în secolul al XVIII-lea sau al XIX-lea, imerși într-o altă religie, care să le fi fost ostilă și nu erau nici săraci, dimpotrivă. Bardul de la Bârca a șters-o rapid, văzând că discuția degenera în dans, vorba bancului...
(va urma)