Lume frumoasă, unde ești

Sally Rooney (n. 20 februarie 1991, Castlebar) este o scriitoare irlandeză care locuiește la Dublin. Opera sa de debut, Conversations with Friends (Conversații cu prieteni), a fost publicată în 2017. Al doilea roman al ei, Normal People (Oameni normali), a apărut în 2018 și a fost multiplu nominalizat și premiat (Irish Novel of the Year, 2018, Costa Book Award, 2019). Ambele romane, publicate și în limba română la Curtea Veche Publishing în 2019, au fost ecranizate în format de serial TV.

Sally Rooney a crescut în casa din Castlebar a părinților ei. Are un frate mai mare și o soră mai mică. Mama ei a condus un centru cultural, iar tatăl ei a lucrat la compania de comunicații de stat Telecom Éireann, până la privatizarea acesteia. În 2009, Rooney a început să studieze limba engleză la Trinity College, Dublin. După ce a luat diploma de licență, a început un master în științe politice, pe care l-a abandonat în favoarea unuia de literatură americană, absolvit în 2013. În prezent, este considerată una dintre cele mai remarcabile scriitoare ale generației millenials.

Mihaela Buruiană, licențiată în filologie (specializarea engleză-franceză, modulul de traducători, Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iași), a tradus peste patruzeci de cărți din engleză și franceză: ficțiune și non-ficțiune, pentru copii și pentru oameni mari, în versuri sau în proză. La Curtea Veche Publishing a mai apărut în traducerea sa romanul Oameni normali, de Sally Rooney.

Se doresc, se amăgesc, își fac griji despre sex și despre lumea în care trăiesc.

Poate că, pur și simplu, ne naștem ca să iubim și să ne facem griji pentru oamenii pe care îi știm și ca să continuăm să iubim și să ne facem griji chiar și atunci când există lucruri mai importante pe care ar trebui să le facem.

Alice, romancieră, îl întâlnește pe Felix, care lucrează la un depozit, și îl întreabă dacă i-ar plăcea să meargă cu ea la Roma. În Dublin, prietena ei cea mai bună, Eileen, trece printr-o despărțire și începe din nou să flirteze cu Simon, pe care îl știe încă din copilărie.

Alice, Felix, Eileen și Simon sunt încă tineri, însă viața îi prinde din urmă. Se doresc, se amăgesc, își fac griji despre sex și despre lumea în care trăiesc. Se află ei în ultima încăpere luminată dinaintea întunericului, martori la ceva neștiut? Vor găsi o cale să creadă într-o lume frumoasă?

Un adevărat tur de forță. Dialogul e mereu viu, iar narațiunea pârjolește pagina. (The Guardian)
Cartea este emoționantă până la lacrimi. Cel mai bun roman al lui Rooney de până acum. (The Times)
Oricât s-ar feri Sally Rooney de acest titlu, cea mai recentă carte a sa ar putea să-i cimenteze statutul de voce a generației millenial. (Harper's Bazaar)
Încă și mai emoționantă decât Oameni normali sau Conversații cu prieteni, cartea Lume frumoasă, unde ești este în același timp dialectică, marxistă și interesată de dezbaterile politice. Și totuși este și o scrisoare de dragoste adresată romanului ca formă de artă - și, prin extensie, modurilor prin care oamenii se raportează unii la alții. (Vox)
Cea mai spumoasă și mai optimistă carte a lui Rooney. Scriitoarea conferă personajelor, cititorilor și ei înseși accesul la o gamă largă de emoții deseori stânjenitoare, care apar atunci când iubim sau plăcem alți oameni, în ciuda perspectivelor sumbre și știind că haosul, speranța și prostia coexistă, în cel mai alambicat mod cu putință. (Nylon)


O femeie stătea la barul unui hotel, cu ochii la ușă. Avea un aspect curat și îngrijit: bluză albă, păr blond, dat după urechi. Aruncă o privire spre ecranul telefonului, pe care era afișată o interfață de mesaje, apoi se uită din nou la ușă. Era aproape sfârșitul lui martie, în bar era liniște, iar dincolo de fereastră, în dreapta ei, soarele începea să apună peste Atlantic. Ceasul arătă șapte și patru minute, apoi și cinci, și șase. Repede, fără vreun interes vizibil, își examină unghiile. La șapte și opt minute, ușa se deschise și intră un bărbat. Era suplu, brunet, cu o față îngustă. Se uită în jur, trecând în revistă chipurile celorlalți clienți, apoi își scoase telefonul și verifică ecranul. Femeia de la fereastră îl observă, dar, în afară de a‑l urmări din priviri, nu făcu alt efort pentru a-i atrage atenția. Păreau să fie de aceeași vârstă, în jur de treizeci de ani. Îl lăsă să stea acolo până când o zări și se apropie de ea.
Tu ești Alice? întrebă el.
Eu sunt, răspunse ea.
Bun, eu sunt Felix. Scuze de întârziere.

Pe un ton blând, ea răspunse: Nu‑i nimic. El o întrebă ce vrea să bea și pe urmă se duse la bar să comande. Barmanița îl întrebă cum îi merge, iar el îi răspunse: Bine, da, ție? Comandă o vodka tonic și o halbă de bere lager. În loc să care sticla de apă tonică până la masă, o goli în pahar cu o mișcare rapidă, exersată, a încheieturii. Femeia de la masă bătea darabana pe un suport de bere, în timp ce aștepta. Atitudinea ei exterioară se schimbase de când intrase bărbatul în local, devenise mai atentă și mai vioaie. Acum se uita afară la apus de parcă o interesa, deși mai înainte nu‑i dăduse nicio atenție. Când bărbatul se întoarse și așeză băuturile pe masă, o picătură de bere se vărsă, iar ea îi urmări cu privirea coborârea rapidă pe peretele halbei.
Ziceai că abia te‑ai mutat aici, spuse el. Așa‑i?

Ea încuviință, luă o gură din băutură, își linse buza de sus.
De ce ai făcut asta? întrebă el.
Cum adică?
Adică, de obicei, lumea nu prea se mută aici. Mai degrabă se mută de aici. Nu cred că ai venit pentru muncă, nu?
Oh. Nu, nu chiar.

Un schimb rapid de priviri păru să confirme că el aștepta o explicație mai amănunțită. Ei îi apăru o licărire pe chip, de parcă încerca să se hotărască, pe urmă zâmbi ușor, aproape conspirativ.
Păi, tot voiam să mă mut undeva, zise ea, și pe urmă am auzit de o casă chiar la marginea orașului ăstuia - un prieten îi cunoaște pe proprietari. Se pare că încercau de mult să o vândă și, până la urmă, au început doar să caute pe cineva care să locuiască în ea între timp. În fine, m-am gândit că ar fi drăguț să locuiesc aproape de mare. Bănuiesc că a fost cam impulsiv. Da... Dar asta e tot, nu a fost vreun alt motiv.

El bea și o asculta. Până să termine de vorbit, ea devenise ușor emoționată, ceea ce se vedea din respirația întretăiată și din expresia oarecum autoironică. El urmări impasibil spectacolul, apoi lăsă paharul pe masă.
Am înțeles, zise el. Și înainte de asta ai stat în Dublin, nu?
În mai multe locuri. Am stat în New York o vreme. Sunt din Dublin, cred că ți‑am zis asta. Dar am locuit în New York până anul trecut.
Și acum, că ești aici, ce ai de gând să faci? Îți cauți de muncă sau ceva?

Ea tăcu. El zâmbi și se sprijini de spătar, fără să‑și ia ochii de la ea.
Scuze pentru toate întrebările astea, spuse. Cred că încă nu înțeleg toată povestea.
Nu, nu mă deranjează. Dar nu prea mă pricep la dat răspunsuri, după cum vezi.
Cu ce te ocupi, deci? Asta e ultima mea întrebare.

Ea îi zâmbi, reținut acum. Sunt scriitoare, spuse. Ce‑ar fi să‑mi spui tu cu ce te ocupi?
Ah, nimic la fel de neobișnuit. Sunt curios despre ce scrii, dar nu o să întreb. Eu lucrez într‑un depozit, în afara orașului.
Ce faci acolo?
Păi ce fac acolo, repetă el filosofic. Adun comenzile de pe rafturi, le pun pe un cărucior, apoi le duc să fie ambalate. Nimic interesant.
Deci nu‑ți place?
Doamne, nu, zise el. Urăsc ca dracu' locul ăla. Dar nu m‑ar plăti nimeni să fac ce‑mi place, nu‑i așa? Asta‑i faza cu munca, dacă ar fi bună, ai face‑o gratis.

Ea zâmbi și spuse că este adevărat. Dincolo de fereastră, cerul se întunecase, iar luminile din parcul de rulote se aprindeau: strălucirea rece, ca de sare, a felinarelor de afară și cea galbenă, mai caldă, din ferestre. Barmanița ieșise din spatele barului să șteargă mesele libere cu o cârpă. Femeia pe nume Alice o urmări din priviri câteva secunde, apoi se întoarse spre bărbat.
Și cum se distrează oamenii pe aici? întrebă ea.
E la fel ca în orice altă parte. Câteva cârciumi prin zonă. Un club de noapte în Ballina, la vreo douăzeci de minute cu mașina. Și avem parcul de distracții, bineînțeles, dar e mai mult pentru copii. Bănuiesc că nu prea ai prieteni pe aici, nu?
Cred că ești prima persoană cu care am purtat o conversație de când m‑am mutat.

El ridică din sprâncene. Ești timidă? întrebă.
Tu să‑mi spui.

Se priviră unul pe altul. Ea nu mai părea emoționată acum, ci cumva distantă în timp ce ochii lui îi cercetau fața, de parcă încercau să înțeleagă ceva. După vreo secundă sau două, păru să conchidă că nu reușise.
Cred că e posibil, spuse.

Ea îl întrebă unde locuiește, iar el răspunse că stă în chirie cu niște prieteni, în apropiere. Uitându‑se pe fereastră, mai spuse că, de unde stau ei, aproape că pot să vadă locul, chiar după parcul de rulote. Se aplecă peste masă ca să‑i arate, dar pe urmă zise că totuși este prea întuneric.
În fine, pe partea cealaltă, acolo, adăugă.

Cât stătu aplecat peste masă, privirile li se întâlniră. Ea și‑o coborî pe a ei în poală, iar el păru să‑și rețină un zâmbet în timp ce se așeză din nou. Ea îl întrebă dacă părinții lui mai locuiesc în zonă. El spuse că mama lui murise cu un an înainte, iar tatăl lui era "Dumnezeu știe unde".
Mă rog, ca să fiu sincer, probabil e pe undeva prin Galway, adăugă el. N‑o să apară prin Argentina sau ceva de genul ăsta. Dar nu l‑am mai văzut de câțiva ani.
Îmi pare foarte rău pentru mama ta, spuse ea.
Mda, mersi.
De fapt, nici eu nu l‑am mai văzut pe tatăl meu de ceva vreme. Nu e... foarte de încredere.

Felix își ridică privirea din pahar. Da? se miră el. Bea, nu‑i așa?
Mhm. Și... știi tu, inventează povești.

Felix încuviință. Credeam că asta‑i treaba ta.

Ea roși vizibil la această remarcă, ceea ce păru să‑l ia prin surprindere și chiar să‑l alarmeze. Foarte amuzant, spuse ea. În fine. Mai vrei o băutură?

După a doua, o luară și pe a treia. El o întrebă dacă are frați sau surori, ea răspunse că unul, un frate mai mic. El spuse că și el are un frate. Când termină al treilea pahar, fața lui Alice era roz, iar ochii îi deveniseră sticloși și luminoși.

Felix arăta exact la fel ca atunci când intrase în bar, fără vreo schimbare a ținutei sau a tonului. Dar în timp ce privirea ei rătăcea tot mai mult prin cameră, exprimând un interes mai difuz față de mediul înconjurător, atenția lui față de ea deveni mai susținută și intensă. Ea zăngăni gheața din paharul gol, amuzându‑se.
Vrei să‑mi vezi casa? întrebă Alice. Am tot vrut să mă laud cu ea, dar nu am avut pe cine să invit. Adică, o să‑mi invit prietenii, bineînțeles. Dar ei sunt răspândiți care‑ncotro.
În New York.
În Dublin, mai ales.
Unde‑i casa? întrebă el. Putem să mergem pe jos până acolo?
Sigur că putem. De fapt, va trebui. Eu nu pot să conduc, tu?
Acum, nu. Sau n‑aș risca, oricum. Dar am carnet, da.
Ai, murmură ea. Ce romantic. Mai vrei o bere sau mergem?

El se încruntă în sinea lui la întrebarea aceasta sau la formularea întrebării sau la folosirea cuvântului "romantic".

Ea scotocea în poșetă fără să‑și ridice privirea.
Mda, să mergem, de ce nu, zise el.

Ea se ridică și își îmbrăcă haina de ploaie bej, cu un singur rând de nasturi. El o privi cum își îndoaie manșeta unei mâneci ca să se potrivească cu cealaltă. În picioare, era doar puțin mai înalt decât ea.
Cât de departe e? întrebă el.

Ea îi zâmbi jucăuș. Te răzgândești? zise ea. Dacă te plictisești de mers, poți oricând să mă abandonezi și să te întorci, sunt obișnuită. Să merg pe jos, adică. Nu să fiu abandonată. S‑ar putea să fiu obișnuită și cu asta, dar nu este genul de lucru pe care să‑l mărturisesc străinilor.

La asta, el nu dădu niciun răspuns, doar încuviință cu o expresie vag îndârjită de toleranță, de parcă aspectul acesta al personalității ei, tendința aceasta de a fi "spirituală" și vorbăreață era, după o oră sau două de conversație, o calitate pe care o observase și hotărâse să o ignore. Spuse noapte bună barmaniței la plecare. Alice se arătă uimită de asta și aruncă o privire peste umăr ca pentru a încerca să o mai zărească o dată pe femeie. Când fură afară, pe drum, îl întrebă dacă o cunoaște. În spatele lor, valurile se spărgeau cu un foșnet grav, liniștitor, iar aerul era rece.
Fata care lucrează acolo? zise Felix. O cunosc, da. Sinead. De ce?
Probabil se întreabă ce căutai acolo de vorbă cu mine.

Pe un ton plat, Felix răspunse: Aș zice că are o idee destul de clară. Încotro o luăm?

Alice își vârî mâinile în buzunarele hainei de ploaie și începu să urce dealul. Recunoscu parcă un fel de provocare sau chiar de repudiere în tonul lui, dar, în loc să o intimideze, asta păru să‑i întărească hotărârea.
De ce, te întâlnești des cu femei acolo? întrebă ea.

El trebuia să meargă repede ca să țină pasul cu ea. Asta e o întrebare ciudată, răspunse.
Da? Bănuiesc că sunt o persoană ciudată.
E treaba ta dacă mă întâlnesc cu oameni acolo? zise el.
Nimic legat de tine nu e treaba mea, bineînțeles. Sunt doar curioasă.

El păru să‑i chibzuiască răspunsul și, între timp, repetă mai încet și mai nesigur: Mda, dar nu văd de ce ar fi asta treaba ta. După câteva secunde, adăugă: Tu ai sugerat hotelul.
Ca să știi. Eu nu obișnuiesc să mă duc acolo. Deci nu, nu mă prea întâlnesc cu oamenii acolo. În regulă?
E în regulă, sigur. Mi‑ai stârnit curiozitatea prin remarca ta despre fata de la bar, că ar avea "o idee" despre ce făceam noi acolo.
Păi, sunt sigur că și‑a dat seama că eram la întâlnire, spuse el. La asta m‑am referit.

Deși nu întoarse capul spre el, fața lui Alice începu să arate puțin mai mult amuzament decât înainte sau un alt fel de amuzament. Nu te deranjează când oamenii pe care îi cunoști te văd la întâlniri cu străine? întrebă ea.
Vrei să zici pentru că e jenant sau ceva? Nu prea mă deranjează, nu.

Restul drumului până la casa lui Alice, de‑a lungul coastei, făcură conversație despre viața socială a lui Felix sau, mai degrabă, Alice puse o mulțime de întrebări despre subiect, la care el chibzui și răspunse, ambii vorbind mai tare decât înainte din cauza zgomotului mării. El nu‑și exprimă surprinderea la întrebările ei și răspunse cu bunăvoință, dar fără să elaboreze sau să ofere informații în plus față de cele solicitate. Îi povesti că, în mare, socializează cu oameni cunoscuți în școală și cu oameni de la muncă. Cele două cercuri se suprapuneau oarecum, dar nu prea mult. El nu o întrebă nimic în schimb, poate descurajat de răspunsurile ei rezervate de mai devreme sau poate pentru că nu mai era interesat.
Aici e, spuse ea în cele din urmă.
Unde?

Ea descuie o poartă mică, albă, și zise: Aici. El se opri și privi casa, situată în vârful unei grădini verzi în pantă. Niciuna dintre ferestre nu era luminată, iar fațada casei nu se vedea prea clar, însă expresia lui dădea de înțeles că știe unde se află.
Stai în casa parohială? zise.
Oh, n‑am crezut c‑o știi. Ți‑aș fi spus de la bar, nu încercam să fiu misterioasă.

Ea îi ținea poarta deschisă și, cu ochii încă ațintiți spre conturul casei, care se înălța nedeslușit deasupra lor, cu fața spre mare, el o urmă. În jurul lor, grădina verde, întunecată, foșnea în vânt. Ea păși ușor în sus pe cărare și căută cheile în poșetă. Zgomotul cheilor se auzea de undeva din geantă, dar ea nu părea să le găsească. El stătea acolo, fără să vorbească. Alice își ceru scuze pentru întârziere și aprinse lanterna de la telefon, luminând interiorul genții și aruncând o strălucire rece, cenușie și pe treptele din față ale casei. El avea mâinile în buzunar. Le‑am găsit, spuse ea. Pe urmă descuie ușa.

Înăuntru era un hol mare cu gresie cu model roșu și negru. Deasupra atârna un abajur din sticlă marmorată, iar pe masa delicată, fusiformă, așezată de‑a lungul peretelui era așezată o vidră cioplită în lemn. Ea își lăsă cheile pe masă și aruncă o privire rapidă în oglinda întunecată și pătată de pe perete.
Închiriezi singură toată casa? întrebă el.
Știu, zise ea. E mult prea mare, bineînțeles. Și cheltuiesc milioane ca s‑o încălzesc pe toată. Dar e drăguță, nu‑i așa? Și nu plătesc chirie. Mergem în bucătărie? O să pornesc la loc căldura.

El o urmă pe un hol până într‑o bucătărie spațioasă, cu mobilă fixată pe un perete și o masă pe cealaltă parte. Deasupra chiuvetei era o fereastră cu vedere spre grădina din spatele casei. El rămase în prag, în timp ce ea deschise un dulap. Își întoarse capul spre el.
Poți să iei loc, dacă vrei, zise. Sau rămâi în picioare, cum preferi. Bei un pahar cu vin? E singura băutură pe care o am în casă. Dar mai întâi o să beau niște apă.
Ce scrii? Dacă ești scriitoare.

Ea se întoarse spre el, amuzată. Dacă sunt? întrebă.
Doar nu mă bănuiești că am mințit. Aș fi inventat ceva mai bun, dacă era. Sunt romancieră. Scriu cărți.
Și faci bani din asta, nu?

Ca și cum ar fi sesizat o nouă semnificație în întrebarea aceasta, se mai uită o dată la el, apoi continuă să‑și toarne apă. Da, răspunse. El o mai privi o vreme, apoi se așeză la masă. Scaunele erau căptușite cu perne îmbrăcate într‑o pânză șifonată, de un maro roșcat. Totul arăta foarte curat. Își trecu vârful arătătorului peste fața de masă fină. Ea puse un pahar cu apă în fața lui și se așeză pe un scaun.
Ai mai fost aici? îl întrebă. Știai casa.
Nu, o știu doar pentru că am crescut în oraș. N‑am știut niciodată cine locuiește aici.
Nici eu nu prea‑i cunosc. Un cuplu mai în vârstă. Ea este artistă, cred.

El dădu din cap, dar nu răspunse.
Îți fac turul casei, dacă vrei, adăugă ea.

El nici de data aceasta nu spuse nimic și nici măcar nu mai dădu din cap. Ea nu se arătă perturbată de acest lucru, care părea să‑i confirme o suspiciune pe care o tot conturase, iar când vorbi, o făcu pe același ton sec, aproape sardonic.
Probabil crezi că‑s nebună să locuiesc singură aici, spuse.
Gratis? răspunse el. Fugi de aici! Ai fi nebună dacă n‑ai face asta. Căscă fără jenă și privi pe fereastră sau, mai degrabă, la fereastră, din moment ce afară era întuneric și geamul doar reflecta interiorul camerei. Câte dormitoare sunt aici, de curiozitate? întrebă.
Patru.
Al tău unde e?

Ca răspuns la o asemenea întrebare neașteptată, ea nici nu‑și luă ochii de la pahar câteva secunde, privindu‑l fix, ca apoi să‑și mute atenția direct la el. La etaj, zise. Toate sunt la etaj. Vrei să‑ți arăt?
De ce nu, spuse el.

Se ridicară de la masă. Pe palierul de la etaj era un covor turcesc cu franjuri gri. Alice deschise ușa camerei și aprinse un lampadar mic. În stânga era un pat dublu mare. Podeaua era goală, iar pe un perete se afla un șemineu din faianță de culoarea jadului. În dreapta, o fereastră cu canaturi dădea spre marea cufundată în întuneric. Felix se duse la fereastră și se apropie de geam, astfel că propria umbră întunecă strălucirea luminii reflectate.
Cred că se vede frumos de aici ziua, spuse Felix.

Alice rămăsese în picioare lângă ușă.
Da, e superb, zise ea. De fapt, seara e și mai bine.

El se întoarse de la fereastră și își roti privirea cercetătoare prin încăpere, în timp ce Alice se uita la el.
Foarte frumos, conchise el. O cameră foarte frumoasă.
O să scrii o carte cât stai aici?
Bănuiesc că o să încerc.
Și despre ce sunt cărțile tale?
Oh, nu știu, zise ea. Oameni.
Asta e cam vag. Despre ce fel de oameni scrii, oameni ca tine?

Ea îl privi calm, ca pentru a‑i spune ceva: că înțelege de‑a ce se joacă, poate, și chiar l-ar lăsa să câștige, cu condiția să se joace frumos.
Ce fel de persoană crezi că sunt? întrebă.

Ceva din calmul rece al privirii ei păru să‑l tulbure, așa că râse scurt, ca un scheunat. Ei, zise el. Abia te‑am cunoscut acum câteva ore, încă nu mi‑am făcut o impresie despre tine.
Sper să‑mi zici când o să‑ți faci.
S‑ar putea.

Câteva secunde, Alice rămase în cameră, complet nemișcată, în timp ce el se plimbă puțin prin jur, prefăcându‑se interesat de diverse lucruri. Amândoi știură atunci ce urma să se întâmple, deși niciunul nu ar fi putut să spună exact de unde știe. Ea așteptă impasibilă, în timp ce el continuă să privească în jur, până când, în cele din urmă, poate fiindcă nu mai avea energie să amâne inevitabilul, îi mulțumi și ieși din cameră. Ea îl conduse în jos pe scară - o bună parte. Încă stătea pe trepte când el deschise ușa și plecă. Asta fu tot. Amândoi se simțiră prost apoi și niciunul nu știu să spună sigur de ce seara aceea fusese așa un eșec până la urmă. Rămasă acolo, pe trepte, singură, Alice se uită înapoi în sus, spre palier. Urmărește‑i privirea acum și observă ușa deschisă a dormitorului, o fâșie de perete alb fiind vizibilă printre stâlpii balustradei.


Dragă Eileen.

Am așteptat așa de mult să răspunzi la ultimul meu e‑mail, încât acum - închipuie‑ți! - îți scriu unul nou înainte să primesc răspunsul tău. În apărarea mea, am adunat prea mult material și, dacă aștept după tine, o să încep să uit diverse. Ar trebui să știi un lucru: corespondența noastră este felul meu de a mă agăța de viață, de a lua notițe pe marginea ei și, astfel, de a păstra ceva din existența mea - de altfel aproape lipsită de valoare sau chiar complet lipsită de valoare - pe această planetă ce se degradează cu repeziciune... Includ acest paragraf în parte pentru a te face să te simți vinovată că nu mi‑ai răspuns până acum și pentru a mă asigura astfel că voi primi un răspuns mai curând. Și, oricum, ce faci altceva, dacă nu‑mi scrii mie? Să nu zici că muncești.

O iau razna când mă gândesc la chiria pe care o plătești în Dublin. Știi că acum e mai scump acolo decât în Paris? Și, scuză‑mă, dar Dublinul nu are ce are Parisul. Una dintre probleme este că Dublinul este plat, și zic asta și literal, și topografic, așa că totul trebuie să se întâmple pe un singur plan. Alte orașe au sistemul de metrou, care adaugă adâncime, și dealuri abrupte sau zgârie‑nori pentru înălțime, dar Dublinul are numai clădiri scunde, îndesate, cenușii, și tramvaie care trec de‑a lungul străzilor. Și nu are curți sau grădini pe acoperiș ca orașele continentale, care măcar mai segmentează suprafața - dacă nu vertical, măcar conceptual. Te-ai gândit vreodată la asta? Chiar dacă nu te‑ai gândit, poate ai observat cumva în subconștient. E greu să te duci foarte mult în sus sau în jos în Dublin, greu să te pierzi sau să scapi de alții ori să capeți perspectivă. Poate crezi că este un mod democrat de a organiza un oraș - astfel încât totul să se întâmple față în față, adică de pe poziții egale. Adevărat, nimeni nu vă privește pe toți de sus, de la înălțime. Dar asta face ca cerul să aibă o poziție de dominație absolută. Nu este punctat sau întrerupt cu sens de absolut nimic, nicăieri. The Spire, ai putea menționa, și o să fac o concesie în privința lui, fiindcă oricum este cea mai îngustă dintre întreruperile posibile și atârnă ca o ruletă ca să demonstreze dimensiunile reduse ale oricărui edificiu din jur. Nimic nu intervine vreodată ca să ne blocheze vederea înspre el. E ca un memento mori. Aș vrea ca cineva să facă o gaură în el pentru tine.

M‑am tot gândit în ultima vreme la politica de dreapta (nu așa am făcut cu toții?) și la cum de conservatorismul (forța socială) a ajuns să fie asociat cu capitalismul rapace al piețelor. Legătura nu este evidentă, cel puțin pentru mine, din moment ce piețele nu păstrează nimic, ci înghit toate aspectele unui peisaj social existent și le excretează, lipsite de sens și memorie, ca tranzacții. Ce ar putea fi "conservator" la un astfel de proces? Dar mă gândesc și că ideea de "conservatorism" în sine este falsă, pentru că nimic nu poate fi conservat, ca atare - adică timpul se mișcă într‑o singură direcție. Ideea asta este atât de elementară, încât, atunci când m‑am gândit prima dată la ea, m‑am simțit foarte deșteaptă, iar pe urmă m‑am întrebat dacă nu cumva sunt o proastă. Dar ție ți se pare că are logică? Nu putem păstra nimic, mai ales relațiile sociale, fără să le schimbăm natura, să le întrerupem o parte din interacțiunea lor cu timpul într‑un mod nenatural. Uită‑te, de exemplu, la ce fac conservatorii cu mediul: pentru ei, a conserva înseamnă a extrage, a jefui și a distruge, "pentru că așa am făcut întotdeauna" - dar tocmai ăsta e motivul pentru care pământul, căruia îi facem toate astea, nu mai este același. Probabil te gândești că tot ce am scris aici este extrem de rudimentar și poate chiar că nu sunt dialectică. Dar astea sunt doar niște gânduri abstracte pe care le‑am avut și pe care aveam nevoie să le notez, iar tu (cu sau fără voia ta) ești destinatara lor.

Eram în magazinul local azi, să‑mi cumpăr ceva de mâncare pentru prânz, când, brusc, am avut cea mai ciudată senzație: o conștientizare spontană a improbabilității acestei vieți. Adică, m‑am gândit la tot restul populației umane - a cărei majoritate trăiește în ceea ce eu și tu am considera o sărăcie abjectă - care nu a văzut și nu a intrat niciodată într‑un astfel de magazin. Și asta, asta este ceea ce susține prin toată munca ei! Stilul ăsta de viață, pentru oameni ca noi! Toate mărcile variate de băuturi răcoritoare în sticle de plastic și toate prânzurile preambalate și dulciurile în pungi sigilate și produsele de patiserie preparate pe loc - asta e, e culminarea muncii de pe tot globul, a arderii tuturor combustibililor fosili și a trudei împovărătoare de la fermele de cafea și de pe plantațiile de zahăr. Toate pentru așa ceva! Pentru magazinul ăsta de cartier! M‑a luat amețeala la gândul ăsta. Adică, chiar mi s‑a făcut rău. A fost ca și cum mi‑aș fi amintit brusc că viața mea făcea parte dintr‑o emisiune televizată - și că erau oameni care mureau zilnic ca să facă emisiunea asta, erau chinuiți până la moarte în cele mai groaznice chipuri, copii, femei, și doar pentru ca eu să pot alege din diverse opțiuni de prânz, fiecare ambalată în mai multe straturi de plastic de unică folosință. Pentru asta mureau ei - ăsta era marele experiment. Am crezut că o să vomit. Sigur, un astfel de sentiment nu poate să dureze. Poate mă simt prost o zi, poate chiar o săptămână - și ce? Tot trebuie să‑mi cumpăr prânzul. Și, în caz că‑ți faci griji pentru mine, dă‑mi voie să te liniștesc, asta am și făcut.

Te pun în temă și cu viața mea rurală și pe urmă închei. Casa este haotic de uriașă, de parcă ar crea spontan camere noi, nemaivăzute. În plus, este răcoroasă și, pe alocuri, umedă. Locuiesc la distanță de douăzeci de minute de mers pe jos de magazinul local de care‑ți ziceam și mă simt de parcă mi‑aș petrece cea mai mare parte a timpului ducându‑mă până acolo și înapoi ca să cumpăr lucruri pe care le‑am uitat ultima dată. Probabil e o chestie menită să‑ți modeleze caracterul și, până data viitoare când ne vom întâlni, voi avea o personalitate uimitoare. Acum vreo zece zile, am avut întâlnire cu cineva care lucrează într‑un depozit de marfă și tipul m‑a disprețuit total. Ca să fiu sinceră cu mine (întotdeauna sunt), cred că am uitat cum să am contact social. Mi‑e groază să mă gândesc la ce fețe am făcut, în efortul meu de a părea genul de persoană care interacționează regulat cu alții. Chiar și acum, când îți scriu e‑mailul ăsta, mă simt puțin absentă și disociată. Rilke are o poezie care se încheie așa: "Cine acum e singur, va rămânea‑ndelung. / O să vegheze, va ceti, scrisori va scrie lungi / și pe alei va rătăci acolo și încoace pierdut, / când frunzele se‑ndungă și cad foșnind prelung."^[i] N‑aș putea inventa o descriere mai bună a stării mele de spirit actuale, numai că în cazul meu este aprilie și frunzele nu cad. Iartă‑mi "scrisoarea lungă" așadar. Sper să vii să mă vezi. Cu multă, multă dragoste, pentru totdeauna, Alice.