Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea

Cătălin Ceaușoglu s-a născut în 1973 la Râmnicu Vâlcea și trăiește în București din 1991, unde lucrează în IT. În 2018, după mai mult de 20 de ani de scris cod, începe să creadă că ar putea scrie și altceva, iar în 2019 debutează cu o povestire în numărul 10 al revistei Iocan. În 2022, Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea este primul lui volum individual și un vis împlinit. Dacă totul merge conform planului, în viitor vom vedea o carte de fotografie și scenariul unui lungmetraj semnate de același autor.

Șapte povești imprevizibile și năucitoare. O neașteptată îndrăgostire salvează un tânăr literat. O statistică îngrijorătoare schimbă istoria unei țări. O acuzație neobișnuită asupra surselor de inspirație ale unui cunoscut scriitor atrage o reacție radicală. Un abuz din copilărie are consecințe pentru un adolescent și câțiva pasageri. O misiune specială divizează un grup de credincioși. O previziune îl determină pe un bătrân să încerce ceva nou. O vacanță de vis în Grecia schimbă definitiv două cupluri.

Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea celebrează viața în ritmuri și tonalități diferite, în numeroase nuanțe și în toată splendoarea ei.

"Cătălin Ceaușoglu este un scriitor cosmopolit. Cu o dexteritate stilistică de invidiat, discursul său poate fi oricând confundat cu cel al vreunui clasic. Tema acestui volum pare a fi deziluzionarea (în diferite forme) care duce la dispariția sau anularea ființei. Șapte proze, șapte registre și maniere diferite sondează cu expresivitate și concizie psihologia și afectele unor personaje memorabile. În ciuda tentei sumbre, a frământării, efectul este de desprindere și plutire ușoară. Dincolo de temă, le unește o doză de delicatețe și duioșie, abia sugerate, ce dau naștere unor mici insule de bucurie pe un fond de tristețe existențială tulburătoare.
Pe alocuri alegorică, poetică și stranie, alteori cu umor și colocvialitate, Șapte povești... sparge perdeaua de nori a deziluzionării și aruncă o rază de lumină peste natura umană, dezvăluind-o în toată fragilitatea, inconsecvența și frumusețea sa." (Cosmin Perța)

"Dacă debutul cu un volum de povestiri ar fi o cursă cu obstacole, atunci Cătălin Ceaușoglu tocmai a ajuns la finalul ei printr-un slalom admirabil stilistic, cultural, livresc. Cu o panoplie de personaje, cu o diversitate năucitoare, cu o permanentă pendulare între spații (din America până-n Japonia, din Cehia până-n Spania) și vremuri, între atmosfere și emoții, între viață și moarte (sau cealaltă viață).
Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea poate fi văzut ca un volum cu variațiuni inedite pe tema suicidului, exploatată din mai multe unghiuri, mai mult sau mai puțin evident, cu un licăr de speranță, dincolo de tot și toate. Ori ca un pariu cu umorul, absurdul, sarcasmul, simbolul, cameleonismul literar. Sau ca un joc de glezne neobosit. În fapt, un melanj incitant de lumini și umbre." (Eli Bădică, coordonatoarea colecției n'autor)


De data asta urca gâfâind scara în spirală a unui turn ce părea a fi clopotnița unei biserici și afurisea de zor constructorul pentru lipsa unei balustrade, care i-ar fi putut fi de ajutor. Toată strădania sa se dovedea a fi în zadar, căci, oricât ar fi urcat, bărbatul rămânea pe loc, în dreptul unei pete de pe peretele alb, de forma unei gâște grase de Prostějov. Un cetățean obișnuit al Pragăi s-ar fi repezit să recunoască în forma petei aceleia blestemate o banală lebădă de pe Vltava, dar cățărătorul nostru, domnul Václav Pálacky, căruia prietenii îi spuneau cu afecțiune Vava, nu era un orișicine, ci un cunoscut scriitor, un maestru al cuvintelor, care știa chiar și în somn că dolofana gâscă de Prostějov va stârni mai multă emoție cititorului decât banala lebădă pragheză, mai cu seamă în cazul în care acesta n-a apucat să dejuneze. Însă în situația în care se afla, potrivitul vorbelor nu-i mai era de niciun ajutor distinsului domn Pálacky. Pe măsură ce urca, scările deveneau din ce în ce mai abrupte și Vava știa deja ce urmează: încă vreo câțiva pași și va atinge cu pieptul treptele din față, care se vor transforma într-un perete vertical, iar el n-o să mai poată înainta. Nu că până atunci ar fi făcut-o, dar măcar putea face cale-ntoarsă. În ultimul an, coșmarul ăsta nenorocit, în care rămânea blocat undeva la înălțime, singur și lipsit de opțiuni, îl chinuia cel puțin o dată pe săptămână. Măcar dac-aș cădea, gândi el, atunci aș avea parte de un final, de o încheiere, cine știe, poate căderea s-ar transforma în zbor și aș plana de sus, de pildă, din turla mănăstirii Strahovský, pe Malá Strana, peste Vltava, apoi pe deasupra orașului vechi, peste strada Pařížská unde, cu puțin noroc, aș da de ramolitul ăla veninos de Skácel pe terasa cafenelei Clementine și mi-aș goli vezica din zbor, cu precizie, direct în halba lui cu bere de Budějovice. Pe urmă, energizat, aș zbura peste țiglele roșii ale acoperișurilor până pe Budècska, la numărul 32, și aș intra lin pe fereastra de la etajul al cincilea, aterizând pe canapeaua mea confortabilă din camera de zi. Dar nu, el trebuia să rămână acolo, înfipt în mijlocul zidului, până când panica ajungea destul de puternică pentru a-l trezi.

Diiiiing dooooong. Ce dracu', își spuse, ce se întâmplă? Acum, după ce că-s blocat pe rahatul ăsta de scară, încep să-mi bată și clopotele-n cap? Nu mai lipsește decât să m-apuce și pântecăraia. Dar oare ce-o mai însemna și asta? Sigur Joška va ști, neapărat să-l întreb deseară, la Ursul de fier, doar să nu uit s-o fac până ce onorabilul trece de cea de-a patra halbă, se-apucă să umble de-a bușilea pe sub mese, măturând podeaua cu proeminența pântecului, și nu te mai poți baza pe ce spune. Amicul său, Josef Hálek, era profesor de psihologie la Universitate, și distins autor al unui popular tratat despre vise, subiect foarte la modă la vremea aceea. Cartea i se vânduse într-un tiraj amețitor, care-i făcuse pe mulți confrați, inclusiv pe marele nostru scriitor, să-l pizmuiască sincer.

Diiiiiing doooooong, s-a auzit din nou. Ce porcărie, m-am trezit și sună cineva la ușă, a realizat dezamăgit. Nu putea fi decât Jiří, lăptarul, căruia-i atrăsese de nu știu câte ori atenția să nu-l mai deranjeze dimineața și plănui să-i tragă un perdaf de să-l țină minte. Zevzecul ăsta nu vrea să priceapă că noi, scriitorii, preferăm să lucrăm noaptea, când întunericul și liniștea ne ajută să ne auzim gândurile, iar cuvintele își găsesc mai ușor drumul pe hârtie.

Hârtia vrednicului domn Pálacky se încăpățâna, însă, de vreo doi ani, de când i se publicase ultimul roman, să rămână albă atât ziua, cât și noaptea. Iar seara trecută și-o petrecuse la Ursul de fier, cinstindu-și prietenii, cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de cincizeci și trei de ani, "vârsta perfectă a scriitorului, Everestul productivității mature", după cum au subliniat mai mulți confrați în timp ce ridicau pahar după pahar în onoarea sărbătoritului. Nici el nu se lăsase mai prejos și golise halbe cu bere Plzeň, păhărele cu șnaps de cireșe și absint, îndeajuns de multe ca acum să nu-și mai amintească nici în ruptul capului cum de ajunsese să doarmă îmbrăcat pe sofaua incomodă din birou.

Diiiiiiing dooooooong.
- Mmmmhhhhh, vin acum, gemu marele scriitor, apoi înjură ca un birjar, se ridică în picioare și porni vitejește, împins înainte doar de gândul răzbunării pe nefericitul lăptar. De pe piept, unde dormea liniștită, o mâță neagră se stropși la el și dispăru sub birou. Speriat, Vava își duse mâna la inimă.
- Tii, Zuzanka, într-o bună zi o să-mi provoci un infarct de toată frumusețea; și să văd atunci cine-o să-ți mai toarne porția de lapte.

În camera de zi, îl lovi deodată amețeala și simți nevoia să se sprijine de ceva; capul îi zvâcnea și îi era teribil de greață. Găsi la țanc masa din mijlocul încăperii, însă chiar și aceasta, deși construită temeinic din lemn masiv de nuc de un cunoscut meșter ceh, se-nvârtea cu el precum caruselul mare din târgul de Crăciun. Când masa începea să încetinească, se auzi o nouă salvă de bătăi în ușă.
- Vin, vin! Ai răbdare, domnule, că dărâmi ușa, spuse Vava iritat.

Abandonă masa și, cum-necum, se târî până la ușă, strângându-și tâmplele cu podul palmelor, apăsă clanța și trase ușor. Scârțâitul balamalelor neunse îl făcu să vadă stele verzi. Neapărat să fac ceva cu blestemata asta de ușă, se tângui Vava, cu ochii închiși de durere. Când îi deschise, în fața sa se afla o mustață blondă și bogată, din spatele căreia îi zâmbea jovial un om în uniformă. Acesta își scoase chipiul dezvelindu-și capul rotund, cu scalpul neted și lucios, care reflectă lumina becului chior din hol, cauzându-i marelui scriitor o nouă strâmbătură.
- Să trăiți! strigă mustața.

Vava își duse instinctiv mâinile la tâmple.
- De ce țipați așa?
- Vă rog să mă iertați, obișnuința...

Vava dă din mână, semn că-i acceptă scuzele.
- Agentul Búbick, de la Poliția Districtului 1, am onoarea cu domnul Václav Pálacky? continuă mustața.
- În persoană, făcu Vava surprins, cu ce vă pot fi de folos?
- Păi... am putea discuta înăuntru, dacă nu vă supărați?
- Dacă-i musai... spuse Vava și făcu o pauză, așteptând ca posesorul mustății să accepte totuși un dialog prin ușa întredeschisă, dar, cum acest lucru nu se întâmplă, se dădu bătut.
- Un moment numai. Nu așteptam musafiri, mai ales la ora asta.
- Mă scuz..., începu Búbick, dar ușa i se închisese deja în nas.

Vava se întoarse în birou, își încălță pantofii, ridică de pe podea haina costumului, o scutură puțin, o îmbrăcă, își trecu mâna prin păr, își netezi puțin hainele și își strânse nodul de la cravată. Ajuns înapoi în hol, puse la loc în cuier pardesiul și pălăria căzute pe jos și deschide din nou ușa, sperând ca musafirul nepoftit să se fi evaporat între timp. Spre dezamăgirea lui, însă, posesorul mustății nu plecase nicăieri, ba chiar intră imediat și parcurse cu vioiciune cei câțiva pași până la masa din lemn de nuc, unde rămase în picioare, așteptând politicos.
- Luați loc, îl pofti scriitorul.

Agentul Búbick se așeză, nu înainte de a-și rândui grijuliu chipiul pe masă, chiar lângă carnetul în care Vava își notase cadourile primite cu o zi înainte.
- Doriți o cafea? Mie mi-ar prinde bine una tare. Vedeți, ieri mi-am sărbătorit ziua de naștere și mă tem că s-ar putea să fi exagerat puțin cu paharele, se scuză Vava.
- Desigur, cum aș putea să vă refuz? spuse Búbick, apoi se încordă, ca și când ar fi luat poziția de drepți așa, așezat pe scaun. Permiteți-mi să vă urez cu sinceritate mulți ani sănătoși și putere de muncă!
- Vă mulțumesc! Revin imediat.

Vava era încă amețit și, deși nu înțelegea nici el prea bine de ce, nu voia ca agentul Búbick să-și dea seama. Orice praghez adevărat, gândi el, depășește din când în când măsura; în plus, a fost cu un motiv întemeiat. Nu că ar fi avut de dat socoteală cuiva. Și de ce mi-ar păsa mie de părerea unui agent de poliție? se întrebă iritat. Până la vârsta de cincizeci și trei de ani, avusese parte de un trai tihnit, lipsit de evenimentele, de regulă inconfortabile, care aduc de obicei o persoană față în față cu oamenii legii, iar acum se simțea nervos și nesigur. Și până la urmă ce naiba o fi vrând? Precis e vorba de vreun fleac, care ar fi putut aștepta până la o oră mai decentă. Sau care ar fi putut fi lămurit rapid în fața ușii. La naiba, poate e vreo greșeală și nici n-are treabă cu mine, ci cu vreun vecin, dobitocul ăsta n-o fi nimerit bine ușa sau chiar clădirea, toate casele de pe strada asta seamănă între ele ca două picături de apă, până și mie, care locuiesc aici de douăzeci și trei de ani, mi se mai întâmplă să mă trezesc pe scara de la numărul 34. Dar stai, nu, nu poate fi asta, omul a spus clar că mă caută pe mine, Václav Pálacky. Pe de altă parte, cine știe dacă vreun cretin de conțopist nu a confundat numele, doar toată lumea știe cum îi angajează pe-ăștia, și trebuie că sunt mai mulți alde Václav Pálacky în Praga, sigur, nu atât de cunoscuți ca mine, și totuși, am auzit nenumărate pățanii de felul acesta. Și tot așa, vocea din capul lui Vava nu se mai oprea din turuit.

A pus la fiert ibricul de cafea, apoi s-a dus la baie, unde și-a clătit fața cu apă rece și a frecat-o bine cu un prosop aspru, să pună sângele în mișcare. Deja se simțea mai bine, iar la întoarcere a reușit să urmeze aproape fără abatere linia covorului până în camera de zi, unde aștepta nemișcat agentul Búbick. A ridicat pe rând de pe tavă ceștile cu lichidul fierbinte, după aceea bolul cu zahăr din cristal și le-a așezat pe masă. La naiba, a observat cu ciudă, îmi tremură mâinile, o să creadă că am ceva de ascuns.
- Vă rog, serviți!
- Vă mulțumesc! Știți, e o mare onoare pentru mine, un biet agent de poliție, să cunosc o personalitate ca dumneavoastră, abia aștept să-i povestesc deseară doamnei Búbickova, Miroslava.
- Exagerați, domnule Búbick, în ziua de astăzi noi, scriitorii, nu ne mai bucurăm de trecerea de altădată. Făcu o pauză mai lungă, cât pentru două înghițituri de cafea. Deși, fără falsă modestie, romanele mele au fost traduse în limbi de mare circulație internațională. În marile librării din Paris, Londra sau Barcelona s-au epuizat pe loc. La Roma s-au bătut pe ele, domnule, nu alta! Sângele italian fierbinte, deh. Dar aici, în țară, puțini dintre concetățenii noștri sunt conștienți de existența subsemnatului...
- Vai, dar deloc, domnule Pálacky, vă asigur că nu poate fi adevărat! Spre exemplu, atât eu, cât și soția mea v-am citit toate cărțile, chiar azi de dimineață doamna Búbickova, Miroslava, când a auzit că vin să vă vizitez, a fost atât de emoționată, încât m-a rugat, dacă se poate, să vă obțin semnătura pe una dintre ele. N-a dormit toată noaptea, sărăcuța. Ca și când eu aș putea să-mi permit... Nu, i-am spus, n-aș avea niciodată îndrăzneala de a-i cere așa ceva domnului Pálacky...

După jumătate de ceașcă de cafea fierbinte, lui Vava îi reveniseră simțurile și acum îl vedea parcă pentru prima oară cu adevărat pe omul din fața lui. Excesiv de politicos și volubil, rotofei, chel, cu ochi albaștri și mustața galbenă, lui Búbick nu i se potriveau defel uniforma și aerul serios milităros pe care încerca să-l afișeze, cel puțin atunci când nu vorbea, căci deîndată ce rostea primul cuvânt, colțurile gurii îi urcau singure într-un zâmbet larg. Îmi place omulețul ăsta, dar îl văd mai degrabă în uniforma vișinie a ospătarilor Ursului de fier, pătată de sos alb, aducându-mi farfuria cu porc cu găluște și varză murată, a râs Vava în sinea lui. Poate că, până la urmă, după cum bine zice vorba, tot răul spre bine, și toată tărășenia asta îmi va servi ca inspirație pentru o povestire, o nuvelă, cine știe?
- Spuneți-mi, vă rog, domnule Búbick, care dintre cărțile mele v-a plăcut cel mai mult, iar eu am să vă ofer chiar acum, cu cea mai mare plăcere, un exemplar cu semnătură. Cum vă spuneam, aici, la Praga, nu dai în fiecare zi peste cineva care să-ți aprecieze munca de scriitor. Mulți ne văd mai degrabă ca pe niște trântori răsfățați, ceea ce nu poate fi mai departe de adevăr.
- Invidie și răutate, domnule Pálacky, și, credeți-mă, în meseria noastră vedem în fiecare zi cât de departe îi pot duce pe unii acestea două. Dar vă rog să mă scuzați, doar n-am să vă povestesc eu despre natura umană, un mare scriitor o cunoaște fără îndoială în toate aspectele ei mult mai profund decât un umil agent de poliție. Spre exemplu, în ultimul dumneavoastră roman, Groapa, ce adâncimi ale percepției, hăuri, nu alta, domnule Pálacky, eu și doamna Búbickova, Miroslava, am citit-o împreună, cu voce tare, așa încât niciunul dintre noi să nu se bucure de ea înaintea celuilalt. Citeam pe rând, când îmi obosea mie glasul ori aveam vreo treabă prin casă, mă înlocuia dumneaei și tot așa. Nu ne-am lăsat până n-am terminat-o, iar atunci am izbucnit amândoi în plâns, atât de tare ne-a mișcat.

Tii, hai că așa ceva chiar n-am mai auzit, gândi Vava, poate că totuși cartea aia n-a fost chiar atât de rea. Apoi spuse cu voce tare:
- Îmi faceți o mare bucurie, domnule Búbick. Să știți că nu peste tot a fost primit la fel de bine...
- Acritura aia de Skácel, de la Litera cehă, pufnește Búbick. Să știți că n-ar trebui să puneți la suflet.

Vava aprobă cu însuflețire, iar Búbick, încurajat, continuă:
- "Nicio îndoială nu-l încearcă pe autorul acestor rânduri că talentul de povestitor și mânuitor de cuvinte al domnului Václav Pálacky încă viețuiește undeva în adâncimile sale, dar ultimul său roman, Groapa nu se dovedește a fi beneficiat deloc de resursele acestea", și tot așa. Auzi la el, mizerabilul! se sufocă de indignare Bubick. Nu vă spun cât de supărată a fost doamna Búbickova, Miroslava, când a citit aceste rânduri. A scris pe loc o scrisoare redacției. Pe lângă că i-a făcut cu ou și cu oțet, i-a anunțat că renunțăm pe loc la abonament. Când se supără dânsa, nu-i de glumă. Am semnat amândoi, în clar. Invidia și răutatea, cum spuneam...
- Nimic nu vă scapă, domnule Búbick, trebuie că sunteți cel puțin la fel de bun în meseria dumneavoastră precum îmi place mie să cred că sunt în a mea, râse Vava satisfăcut, iar agentul Búbick chicoti și el.

Marele scriitor se ridică și dispăru în birou, urmat de Zuzanka, apărută de cine știe unde. Reveni cu un volum și un stilou negru, elegant, primit în semn de prețuire din partea primarului orașului, în urmă cu câțiva ani. Închise ușa biroului și întrebă:
- Domnule Búbick, care este numele dumneavoastră mic? Pentru dedicație.
- František, spuneți-mi, vă rog, Franček, dacă nu vă e cu supărare.
- În acest caz, vă rog să-mi spuneți Vava, mă plictisesc formulele lungi de adresare, minți el; de fapt, îi plăcea ca lumea să-i spună domnul scriitor Václav Pálacky sau măcar scriitorul Václav Pálacky, dar, socoti el, nu ar strica un pic de apropiere. Până la urmă, omul ăsta e aici cu o treabă oficială, chiar dacă încă n-am aflat despre ce e vorba.
- "Pri-e-te-ni-lor și ci-ti-to-ri-lor mei fi-deli Fran-ček și Mi-ro-sla-va Bú-bick, pa-sio-nați fi-e-ca-re de ce-lă-lalt și a-mân-doi de li-te-ra-tu-ra bu-nă punct să nu ui-tați ni-cio-da-tă cât de bi-ne se pot îm-ple-ti ce-le do-uă punct cu dra-gos-te, V. Pá-lac-ky", silabisi el, în timp ce scria pe pagina de titlu, semnă apăsat și îi întinse volumul domnului Búbick.
- Poftim, Franček, e al dumitale.
- Vai, dar vă mulțumesc din suflet, domnule Pálacky... Vava, nu vă dați seama ce bucurie va fi asta pentru doamna Búbickova, Miroslava. Și ce cuvinte frumoase! Dar trebuie să îmi dați voie să vă rambursez costul cărții, altfel n-aș putea accepta niciodată...
- Prostii, Franček, noi, scriitorii, primim gratuit din partea editurii un stoc din care să oferim apropiaților, iar din asta mi-au rămas destule încât să-mi ocupe suficient spațiu din acest apartament, și așa neîncăpător, după cum vezi, deci nici nu se pune problema.

Vava sorbi pe îndelete ultima gură de cafea, trase aer în piept și se hotărî să ia taurul de coarne.
- Spune-mi, Franček, acum că ne-am cunoscut mai bine, ai putea, te rog, să-mi dezvălui motivul vizitei dumitale? Aș pune rămășag că-i vorba de-o eroare administrativă, cum se-ntâmplă adesea. O confuzie de nume, trebuie să fie o grămadă de-alde Pálacky în Praga, și toată lumea știe cum angajează statul conțopiștii de prin birouri.

Agentul Búbick se foi stânjenit.
- Haide, Franček, în viața mea n-am avut niciun fel de afaceri cu Poliția, știi și dumneata că sunt un cetățean cât se poate de respectabil. Sigur trebuie să fie o greșeală la mijloc.
- Pfiii, bunătatea dumneavoastră, domnule Pálacky, Vava, îmi face sarcina asta aproape imposibilă. Era deja foarte grea de azi dimineață, de când mi-am luat rămas bun de la doamna Búbickova, Miroslava, dar acum... își luă inima-n dinți Búbick. Știți, eu sunt agent în cadrul secției de delicte literare; de fapt, ca să fiu sincer până la capăt, singurul agent al secției. Și am fost trimis aici pentru că domnul procuror districtual Gellner dorește să vă vorbească, iar pe mine m-au trimis să vă însoțesc la secție...
- Să mă însoțiți la secție? Dar cum se poate una ca asta? Nu era destul să-mi trimită domnul procuror o citație sau cum le-o spune? Și, pe Sfântul Adalbert al Pragăi, ce este acela un delict literar? E pentru prima oară când aud de așa ceva...
- Vedeți, Vava, munca noastră ingrată nu ne permite prea multe libertăți. Avem o procedură de la care nu ne putem abate cu niciun chip. Iar în cazul dumneavoastră în procedura aceasta scrie negru pe alb că trebuie să fiți însoțit la secție pentru audiere de agentul desemnat, adică, din păcate, subsemnatul, și...
- În cazul meu? Despre ce caz vorbim aici, domnule Búbick, Franček, nu mă mai perpeliți, vă rog! strigă Vava și bătu cu palma în masă.
- Ah, dar poate cu asta trebuia să încep, vă rog să mă iertați, am aici ordinul de aducere, spuse Búbick și începu să se caute prin buzunare.

Din birou, Zuzanka miorlăia și zgâria de zor ușa închisă, iar Vava se ridică și se duse s-o elibereze. Agentul Búbick scoase o hârtie, o despături și se uită scurt pe ea.
- Cartofi, hrean, sfeclă, pulpă de porc, fir-ar să fie, nu-i asta, mormăi el înciudat, o băgă la loc și continuă să caute.

Reuși s-o găsească pe cea bună chiar când Vava se-ntoarse la locul lui, cu mâța cea neagră torcându-i fericită în brațe. Puse triumfător foaia mototolită pe masă:
- Vedeți, este totul în regulă, are parafa procuraturii și, dacă nu vă deranjează prea tare, trebuie să semnați și dumneavoastră în colțul din dreapta jos...
- Și mă rog ce spune procedura asta în cazul în care refuz să semnez? izbucni Vava.
- Păi, atunci ar trebui să vă citesc cu voce tare învinuirile care vi se aduc de domnul procuror Gellner și...
- Învinuirile? Doamne, Dumnezeule, despre ce vorbiți, domnule Búbick, niciodată, în toată viața mea... Dați-mi, vă rog, hârtia!

František Búbick, al cărui cap părea să se cufunde din ce în ce mai adânc în gulerul țeapăn al uniformei, îi întinse documentul oficial și se micșoră și mai tare în scaun. Vava își trânti ochelarii pe nas și porni să citească:
"În urma denunțului din data de... al domnului K.C., biroul procurorului districtual, domnul Felix Gellner, a deschis dosarul penal... asupra numitului suspect Pálacky Václav, în vârstă de cincizeci și doi de ani, necăsătorit, de profesie scriitor, cu domiciliul în Districtul 1 al orașului Praga, pe strada Budècska, la numărul 32, etajul 5, apartamentul 12. Prin aportul secției de delicte literare a Poliției, a instrumentat probe și audiat martori, ajungând la concluzia temeiniciei deschiderii de acțiune penală împotriva anterior numitului pentru primirea, deținerea și intenția de a folosi în scopul publicării de propoziții, fraze, expresii particulare și alte structuri ale limbii cehe, aparținând la origine unor persoane terțe, încălcând astfel în circumstanțe agravante Legea nr. 567 din... Poliția Districtului 1, prin agentul František Búbick de la secția de delicte intelectuale, primește prin prezenta ordinul de aducere a învinuitului Pálacky Václav, de îndeplinit fără întârziere, primul lucru în ziua de..., când i se vor aduce la cunoștință acuzațiile, conform procedurii penale.

Semnat F. Gellner, procuror districtual"

În ciuda aerului rece de primăvară ce intra pe fereastra larg deschisă, pe Vava îl cuprinse fierbințeala și se lăsă să cadă greu în scaun. Mai mult ca sigur încă visez, gândi el, în curând mă voi trezi și-o să-mi notez neapărat toate astea în detaliu, cât încă îmi vor fi proaspete în minte. Joška o să aibă material, nu glumă. Și ar trebui s-o las mai moale cu absintul. Hotărî să facă un test despre care citise la un moment dat într-o carte. Autorul acesteia - fără îndoială, o somitate în domeniu - susținea că-ți poți da seama dacă visezi citind de două ori la rând aceeași frază; în cazul în care, la a doua citire, fraza nu-și schimba conținutul. atunci el, unul, nu recomanda defel cititorului întreprinderea vreunei activități periculoase de felul zborului, mai mult ca sigur acesta fiind treaz ca un popă la utrenie. Reciti rapid textul oficial dar, din păcate, nu găsi nimic diferit. Mai încercă o dată, doar-doar, însă hârtia se încăpățâna să-i livreze de fiecare dată aceleași vorbe. Dezamăgit, Vava își îndreptă din nou atenția către agentul Búbick:
- Ce-i bazaconia asta, Franček, te rog, spune-mi că e doar o farsă de prost gust din partea băieților de la Ursul de fier! Nu, hotărât lucru, nici nu poate fi altceva.
- Cu părere de rău, domnule Pálacky, Vava, e cât se poate de adevărat, nu mi-aș permite niciodată... Dar sunt sigur că la tribunal judecătorul vă va declara nevinovat, și asta neîntârziat, numai să ajungeți acolo, știți, tribunalele au atât de multe cazuri pe cap, câteodată se așteaptă și un an, precis, însă, în cazul unei așa personalități, se vor grăbi, altfel și presa ar... În plus, nimeni n-ar crede că marele scriitor Václav Pálacky ar putea...
- Ce anume, Franček, dumneata sigur îmi poți spune, ce acuzații mi se aduc? Și ce e cu legea asta, de care n-am auzit niciodată?
- Păi, ca să v-o spun pe șleau, cineva, nu pot spune cine, v-a făcut un denunț, cum că ați primi de la diverse persoane, cel mai adesea de condiție îndoielnică, propoziții, fraze, frânturi de povești, chiar povești întregi contra unei porții de cârnați sau halbe de bere. S-au făcut cercetări. Un bețiv, fost avocat, care-și face veacul într-o bodegă de lângă gară, a susținut că v-a vândut pentru zece coroane treizeci de cuvinte, folosite doar de pușcăriașii din Pankrác. Amicul dumneavoastră, Jiří Hormann, comis-voiajorul, ne-a spus că de douăzeci de ani încoace vă dăruiește de ziua de naștere câte o poveste fistichie, auzită în desele sale călătorii cu trenul.

Vava privi cu coada ochiului la carnețelul negru de pe masă în timp ce își ștergea cu dosul palmei transpirația de pe frunte, ca să-și ascundă privirea. De afară se auzea muzica veselă a unei fanfare.
- Bine, dragă Franček, dar cum ar putea fi asta o crimă, doar noi, scriitorii, trebuie să ne documentăm din viață, să ne găsim inspirația, subiectele... bătu în retragere Vava.
- Știu eu? se scuză Búbick. Eu nu-s decât un amărât de agent, dacă așa spune legea, eu așa...
- Legea, legea, cine a auzit de legea asta, mă scuzați, domnule Búbick, Franček, dar nu se poate tâmpenie mai mare! Care este rostul unei asemenea legi, în ce fel protejează ea societatea?

Búbick ridică neputincios din umeri, iar Vava avu impresia că linia acestora îi depășește în înălțime creștetul chel al capului.
- Spunea domnul procuror Gellner că oamenii, mai ales cei simpli, au încredere în ce e scris în cărți, mai ales în cele ale unor autori atât de cunoscuți, cum ar fi domnul Václav Pálacky, adică dumneavoastră. Și că una-i ca scriitorul să scrie din experiența lui proprie, despre chestiuni pe care le-a trăit personal, și alta-i să-nșire baliverne furate de la alții, pe care nu se poate pune bază. Trădează încrederea oamenilor, zicea domnia sa, și se pot întâmpla nenorociri. Ca și când un biet bolnav merge la medic și își pune toată nădejdea în tratamentul primit, fără a avea cunoștință că medicul acela nu știe despre boala lui mai mult decât ce-a auzit de la precupețe prin târg.
- Ei nu, că asta depășește orice închipuire, l-a întrerupt Vava, să compari poveștile unui scriitor cu rețetele unui medic... Ca să nu mai spunem că nu există vreo lege care să-i pretindă medicului să fi suferit de toate bolile pentru care își tratează pacienții. Ori poate o fi, știu eu? Franček, dumneata te consideri un om simplu, așa-i? Din categoria celor ce trebuie protejați de legea asta, după cum înțeleg.
- Așa aș zice.
- Și te-ai simțit vreodată nedreptățit de superiorii dumitale din Poliție?
- S-a mai întâmplat, ce să vă spun, dar în munca noastră disciplina e sfântă, știți și dumneavoastră...
- După ce ai citit Groapa, împreună cu soția dumitale, doamna Búbickova, Miroslava, ți-a trecut prin cap să-ți otrăvești superiorul amestecându-i arsenic în gulaș, așa cum procedează personajul meu Jan Bòril? își continuă scriitorul demonstrația.
- Doamne păzește, eu niciodată, în niciun caz... se înecă Búbick.
- Vezi acum unde bat?
- Sigur, aveți perfectă dreptate, dar nu eu...

Deși mulțumit de felul în care își condusese raționamentul, Vava înțelese că n-avea niciun rost să continue cu argumentele.
- Și ia spune-mi, Franček, încercă el marea cu degetul, cam la ce sumă s-ar ridica amenda pentru o asemenea abatere? Vezi și dumneata că nu-s un om bogat.
- Păi... șopti Búbick, pe Legea nr. 567 se dă închisoare. Dar numai de la unu la cinci ani, cel puțin așa l-am auzit pe domnul procuror Gellner; dacă minte dânsul, mint și eu. Și asta, știți, doar dacă judecătorul crede de cuviință, iar în cazul unui mare scriitor ca dumneavoastră nu...
- Doamne, Dumnezeule, ce nenorocire pe capul meu! pe Vava îl cuprinse panica, simțea dureri în piept și respira greu. Mai spune-mi, Franček, ce altceva ai mai auzit de la procurorul Gellner? Precis este un om rezonabil, va înțelege când voi discuta cu domnia sa și îi voi explica natura meseriei de scriitor, mai ales că eu, toată viața mea... Vorbește odată, Franček!
- Hmm, păi, stați să mă gândesc, acum că mă întrebați... Búbick își examina bombeurile pantofilor în timp ce răsucea de zor vârfurile mustăților cu amândouă mâinile. Aseară, când mi-a predat personal ordinul, mi-a spus: "Agent Búbick, la prima oră te prezinți la adresă și execuți ordinul întocmai și conform procedurii. Mă încred pe deplin în dumneata că nu vei scăpa o vorbă nimănui despre asta, mâine intenționez să fac anunțul în presă chiar eu, așa că secretul este de o importanță capitală". E scris și în procedură, să știți, se scuză din nou.
- Anunțul? În presă? Numele meu târât în noroi? Și pentru ce?

Vava se ridică de pe scaun și făcu câțiva pași, în speranța că-i va veni vreo idee salvatoare. În stradă, fanfara interpreta la intensitate maximă Marșul lui Radetzky. Vru să închidă fereastra, sunetul alămurilor îi acoperea gândurile și numai de muzică n-avea chef acum dar, pe de altă parte, simțea că se sufocă și avea nevoie de aer, așa că se răzgândi și se îndreptă din nou către Búbick.
- Omul acesta vrea să mă ruineze, Franček? Dacă arunci o piatră la întâmplare în Districtele 1 sau 7, sigur spargi țeasta unui scriitor, publicat sau aspirant, și, totuși, scriitor, numai bun de distrus de acest domn Gellner. Ce i-o fi cășunat taman pe mine? Și ce soi de lege este aceasta, Franček, după cunoștința dumitale a mai fost cineva condamnat după ea sau voi fi eu primul fraier? Nu-i suficient că se împlinesc doi ani de când m-a părăsit inspirația, iată, asta îmi mai lipsea, că bine zice vorba aia că o nenorocire nu vine niciodată singură.
- Păi, să știți, e drept acum, domnul Gellner era destul de pornit, striga că uite cum o lege bună ca asta zace nefolosită când toți, să mă iertați, domnule Pálacky, Vava, trântorii ăștia mâzgălesc hârtia cu vorbe furate și apoi nu le mai ajunge nimeni nici cu prăjina la nas pe scaunele cafenelelor din orașul vechi. Spunea că cineva trebuie să le dea o lecție și că el, procurorul Gellner, e persoana cea mai potrivită pentru asta, că o să dea un exemplu, ca să le treacă tuturor pofta de hoție, și că denunțul ăsta-i mană cerească. Eu, știți deja, am cea mai înaltă admirație pentru dumneavoastră, și nu mi-au picat bine vorbele astea, dar la noi disciplina e disciplină, un agent nu-și poate permite să contrazică ditamai procurorul...
- Sfântă Maică Precistă, ce belea! Eu, care în viața mea... N-o să mai pot scoate niciodată capul în lume... Ursul de fier, ce-o să se mai vorbească deseară la Ursul de fier, Doamne, ajută-mă, Franček, ce-are să mă mai bârfească adunătura aia de invidioși, cum au să mă mai terfelească!

Búbick își ridică privirea către pendula de pe perete.
- Dacă nu vă supărați, Vava, s-a cam făcut vremea să plecăm, e opt și jumătate, domnul procuror Gellner vine la nouă și ne ia măcar douăzeci de minute pe Vinohradská până la secție. O să se enerveze teribil dacă nu suntem amândoi acolo când ajunge.
- Deja? Dar încă nu știu ce să... mintea lui Vava lucra febril, dar nu găsea nicio portiță de scăpare. Să mergem atunci, Franček, nu vrem să îl supărăm pe domnul procuror.

Vava s-a ridicat, și-a netezit haina și s-a îndreptat spre cuierul din hol, unde avea pardesiul, pălăria și pantofii. Agentul Búbick se ridică și el, încet, și își îndesă chipiul cu putere pe cap, ca și când ar fi vrut să intre cu totul înăuntru. Se opri, îl privi cu milă pe Vava, care era deja la ușă, și îngăimă:
- Poate că ar fi potrivit să luați cu dumneavoastră un mic bagaj, ceva schimburi, obiecte de toaletă, câteva cărți de citit...
- Cum? Doar nu vrei să spui că... lui Vava i se scurse tot sângele din cap.
- Păi, cel puțin din câte spunea domnul procuror Gellner, procedura, dacă minte dânsul...
-... atunci minți și dumneata, desigur, Franček. Pot să mai văd o dată hârtia oficială, te rog? ceru el.
- Cum să nu, poftiți! Búbick scoase foaia din buzunar și încercă un zâmbet. Chiar așa, cât pe ce să uit de semnătură, acolo jos, în dreptul numelui dumneavoastră, vă rog.

Vava citi din nou cu atenție hârtia, apoi izbucni într-un hohot de râs. Fără să-și poată opri râsul, semnă, o împături la loc și i-o întinse înapoi agentului, după care o rupse brusc la fugă și se aruncă cu capul înainte pe fereastra deschisă, o acrobație surprinzătoare pentru un bărbat care tocmai împlinise cincizeci și trei de ani. După nici două secunde, atât cât îi ia unui corp în cădere să parcurgă înălțimea a cinci etaje, Marșul lui Radetzky se opri, iar în liniștea așternută se auziră câteva exclamații de uimire.

Agentul Búbick rămase cu gura căscată, iar când își reveni se repezi la rândul lui spre fereastră, unde privi mai întâi în jos, după aceea în sus, spre cer, scărpinându-se în cap, fără să-și scoată chipiul.
- Așa ceva... Doamna Búbickova, Miroslava n-o să creadă nici în ruptul capului! mormăi el, ieșind din apartament. Printre picioarele lui, fără să scoată vreun sunet, pisica Zuzanka se strecură și ea pe palier.

(Textul face parte din volumul Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea semnat de Cătălin Ceaușoglu, publicat în colecția n'autor la Editura Nemira.)