Marioara Voiculescu. Mareșala teatrului românesc

Alina Nelega este romancieră și autoare dramatică. Dublă laureată UNITER, "Autor european" la Heidelberger Stückemarkt, Honorary Fellow in Writing al Universității din Iowa, SUA, este profesor universitar și conduce masteratul de scriere dramatică al Universității de Arte din Târgu Mureș. În 2020 i s-a decernat premiul pentru proză al revistei Observator cultural pentru romanul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat (Polirom, 2019, 2021), iar pentru romanul un nor în formă de cămilă (Polirom, 2021) a primit premiul "Sofia Nădejde" (2021) și premiul pentru proză la Galele Radio România Cultural (2022).
Născută pe 9 iulie 1885 la București, Marioara Voiculescu a fost acceptată cu dispensă la Conservatorul de Artă Dramatică pe când avea doar 14 ani. A studiat cu Aristizza Romanescu și Constantin Nottara, iar după absolvire a fost angajată la Teatrul Național și i-a avut ca mentori pe Paul Gusty și Alexandru Davila. În 1912 a preluat trupa celui din urmă, fiind prima femeie din România care a condus o companie de teatru. A avut un singur copil, la nici 18 ani, pe Paul, care i-a rămas alături toată viața. S-a căsătorit de gura lumii cu un membru al familiei Quintus, divorțând la scurtă vreme. Al doilea soț, dragostea vieții sale, a murit într-un accident de automobil. Considerată o adevărată "divă" și comparată cu interpretele celebre ale scenei europene, precum Eleonora Duse sau Sarah Bernhardt, a dat viață unui număr mare de eroine, rămase în istoria teatrului nostru prin forța și dramatismul cu care le-a înzestrat și impactul asupra spectatorilor. A fost și prima femeie care a înființat o companie de film, jucând și regizând, avându-l ca producător pe Leon Popescu. O răsfățată a scenei, prietenă cu Regina Maria a României, a fost o campioană a teatrului independent, a libertății artistice, a noilor interpretări, reinventându-se mereu, dominând scena românească în prima jumătate a secolului trecut. De o moralitate și o consecvență exemplare, a refuzat compromisurile politice și în timpul legionarilor, dar și în timpul comunismului, când a fost exclusă din teatru fiindcă n-a acceptat să pună piciorul pe "scena roșie". Urmărită de Securitate și marginalizată de lumea teatrală a vremii din cauza refuzului ei de a se înregimenta, timp de 30 de ani n-a mai urcat pe scenă, sfârșind în sărăcie, la 3 martie 1976.


E 9 iunie, într-o duminică, zi mare de curse în Băneasa, la hipodrom, poate ultimul Derby înainte ca vara toridă, care cuprinde repede Bucureștiul, să alunge lumea la Sinaia sau la Mangalia sau la Balcic - pe unii chiar mai departe, la Biarritz sau în croaziere pe Mediterană. Anul ăsta Marioara a întârziat peste măsură în oraș, îl așteaptă pe Paul să termine cu examenele de la Drept, unde s-a înscris după un an de Politehnică, făcut la rugămintea ei, dar copilul era nefericit și, până la urmă, a trebuit să cedeze și să fie de acord cu Dreptul, deși cea mai mare frică a ei era să nu intre băiatul în politică sau în teatru. Cu teatrul era clar, Paul n-avea chemare spre scenă, Slavă Domnului! atâta mai lipsea, încă un artist în casă, deși el avea fără-ndoială temperamentul potrivit, era inteligent, sensibil și ciudățel, dornic de lume și prieteni. Pe unii îi cunoștea și ea, pe Nelu Voidean, avocatul, de exemplu, mai mare decât Paul cu vreo trei ani; cu el au fost anul trecut în voyage și, chiar pe puntea Sirenei, unde la sfârșitul zilei cântau și petreceau cu ochii împăienjeniți de emoția apusurilor magnifice de soare, Paul și Nelu erau tot împreună - împărțeau de altfel aceeași cabină și se aveau ca frații.

Nu că n-ar fi amatoare de curse, mai pariază din când în când, dar cu măsură, căci nu vrea să uite de ea, deși e greu de rezistat la vederea cailor pur-sânge, superbi și eleganți, pe care-i plimbă prin padoc jockeii, stăvilindu-le sălbăticia până la momentul multașteptat când, la semnalul pistolului de start, armăsarii se dezlănțuie spre deliciul publicului spectator, care trăiește competiția la temperatură înaltă și își riscă averile cu nesăbuință. Sunt aici generalul Florescu cu soția și fiica, marii proprietari de grajduri Stirbey și Moruzi, în ținută de călărie, cu cravașe de piele și tunici roșii, mai mulți diplomați străini, Barbu Catargi lângă turf, alături de câțiva membri din exclusivistul Jockey-Club și jumătate din Curte, înconjurând-o pe Regina ei, iubitoare de cai și mare călăreață ea însăși. Prezent e și ginerele defunctului Don' Alex Marghiloman, părintele hipodromului construit, după modelul celui din Longchamps, chiar de Berindey, prietenul care-i proiectase casa de pe Diaconiselor, pe care-a trebuit s-o vândă când a plecat "pentru totdeauna" din țară - de-atunci însă a învățat că nimic nu-i pentru totdeauna și că toate trebuie luate cu un grăuncior de sare.
- Adică să te mai oprești din când în când, că altfel te nevrozezi de tot, Marioaro, muncești prea mult și te distrezi prea puțin, îi spune Traian Cornescu, pictorul și scenograful cu care a făcut atâtea spectacole, bunul amic care, împreună cu soția, o iau pe sus din noua ei casă de pe strada Frumoasă, nu atât de luxoasă și de mare ca cea pe care-a avut-o cu Jorj. O așteaptă, bând cafeluțe și sorbind apă cu gheață, până-și pune noua toaletă de la La Fayette, pân-o coafează cu buclișoare Xenia și până când, în sfârșit, se hotărăște să iasă, deși oboseala i se citește pe fața pe care și-o ascunde, așa cum se cuvine, sub pălăria albă cu boruri largi și după ochelarii negri la modă, care-o protejează de soarele torid al după-amiezii. Urcă mai mult în silă în automobilul lui Cornescu, nu vrea să-i supere, sunt niște oameni foarte drăguți, care vor să aibă grijă de ea, dar ea tot singură se simte, deși e invitată peste tot, e în mijlocul lumii, curtată ca-ntotdeauna, înconjurată de miniștri, finanțiști, mari proprietari. Doar în urmă cu o lună, la balul Curții, Arik Scaramanga, bancherul armean, a implorat-o să-i accepte cererea în căsătorie și, ca s-o convingă, i-a promis că va fi în continuare liberă, căci el e plecat mai tot timpul din țară - îi cere numai o săptămână pe an să fie cu el, atât! - iar stipendia oferită era colosală. Dacă n-ar fi fost politicoasă, Marioara l-ar fi pălmuit: ea nu era de vânzare pentru nicio sumă, oricât de ademenitoare să fi fost. Dac-ar fi iubit-o, putea fi și sărac lipit, l-ar fi compătimit și îndrăgit poate, ca pe-un prieten, dar s-o cumpere ca pe-o marfă, s-o folosească, fie și doar o săptămână într-un an - asta o scârbește peste măsură. Toate scrisorile de amor, dulcegăriile, florile prețioase și lingușelile și-au pierdut farmecul de altă dată, când considera că i se cuvin și trecea mândră mai departe, lăsându-se adorată. Dar acum nu-i mai fac nicio plăcere, o dezgustă alergarea asta după trupul ei, după strălucirea ei, după Salomeea, Lulu, după Marguerite. E și ea o persoană, nu un personaj, ar vrea să aparțină cuiva, fiindcă nu asta își dorește oricine, fie bărbat sau femeie? Nu de asta facem copii, ca să aparținem? Numai proștii cred că un copil le aparține, o ciudățenie pe care Marioara n-o înțelege, ea și-a dorit întotdeauna să aparțină unei familii, de asta poate a simțit o așa mare atracție spre teatru: acolo toți sunt ca frații, se ceartă, se scuipă, se bârfesc, dar dacă vreunul are nevoie de ceilalți, întotdeauna se găsesc câțiva care să-ți sară în ajutor. Oricât te-ar urî unii, există mereu alții care te iubesc. Dar teatrul e o moară nesătulă care-i înghite toată energia și nu mai are timp să trăiască, iar arta de pe scenă n-are nicio valoare dacă nu-ți trăiești și propria ta viață, din care te hrănești, altfel de unde ți-ar veni puterea să învii caracterele pe care le joci? Nu, nu e vorba de epuizarea care-o dărâmă și o ține la pat câteva zile, după care se ridică proaspătă și cu chef de viață, e altceva, un urât și-o plictiseală pentru orice, de parcă și-a pierdut rostul și nimic n-o mai mișcă.

Toată zbaterea asta face greșeala s-o împărtășească lui Pastia, într-o discuție despre gastrita care-o necăjește de câtva timp, după întrebările lui medicale despre surmenaj și durerile de cap care-au luat-o iar în ultima vreme. Își dă drumul cam dramatic, se rușinează aproape imediat de sinceritatea ei, dar, cumva mirată, își dă seama că el o privește foarte serios: "Ar trebui să te îndrăgostești, dragă, asta îți lipsește, cum văd eu. Ia spune, Marioaro, de când n-ai mai fost tu îndrăgostită?" Iar Marioara, pe care o ating neașteptat cuvintele lui, se preface că o ia ca pe o glumă - ei, cum să te îndrăgostești la comandă, de parcă te-ai servi de la tarabă când ți-e foame sau ți-ai lua o rochie nouă din galantar, după vreun capriciu de moment? Și-apoi, mai spune ea, e de fapt mereu îndrăgostită, că doar teatrul e un amant gelos și nu-i dă răgaz pentru alții - iar el se preface că o crede, nu mai vorbesc despre asta, în schimb îi prescrie un sirop amar pentru arsurile la stomah și un calmant ușor pentru migrenele ei rebele. Cuvintele lui o urmăresc însă și, fără voia ei, începe să caute în jur - doar-doar o găsi pe cineva de care să se-ndrăgostească. O iubire pură, ca cea dintre Héloise și Abélard sau Pelléas și Méllisande sau Romeo și Julieta, dar toate au final tragic, iar ea are parte de destulă tragedie pe scenă. Nu, ar vrea ceva idilic și ideal, o iubire a sufletelor, a minților, în care fiecare fior are momentul și valoarea lui, rămâne în memorie ca o cicatrice pe care-o simți de fiecare dată la fel. O iubire imaginară, de neatins și totuși concretă - un bărbat posibil, un om imaterial, fără față, doar gesturi, clipiri, străluminări, un Sburător străveziu care nu s-ar putea întrupa și tocmai de aceea ar fi atât de viu. Dar totul e doar o tânjire fără obiect - între timp se preface că trăiește, că se mișcă, deși nu-i cu nimic mai bună decât un automaton. Însă n-are voie să se lase pradă deznădejdii, trebuie să mențină aparențele, să țină capul sus. De asta e acum la curse, de asta coboară sprintenă din automobil, de asta îl lasă pe Traian s-o ia de braț protector, s-o conducă spre tribune, flancat de ea și de madam Cornescu.

Au locuri centrale, prin bunăvoința lui Nicu Lahovary, cu care Cornescu e prieten, dar pe care-l știe și ea, de la Legația din Paris, unde poposește mereu când merge la spectacole sau să mai semneze vreun contract cu Bernstein pentru câte-o piesă nouă. Cei doi își strâng mâinile bucuroși, ea se uită în altă parte, absentă, peste capetele mulțimii. Corneasca a dat bir cu fugiții, Marioara e clar ciufută și femeia nu rezistă în soarele torid, spune că o să treacă puțin pe la club, că are ceva de discutat cu damele și îi găsește ea mai târziu, că nu-i grabă, știe unde să-i caute. Acum, că i-a dispărut partenera de șuetă, se simte despovărată. N-are niciun chef să facă frumos la protipendadă. Asta i-a ieșit o vreme, dar de-un timp încoace parcă a uitat cine e - și nu e doar lehamitea, nici măcar vârsta, oricum nu recunoaște nicio zi peste treiș'cinci, deși urmează să împlinească patruzeci și patru, nu peste mult timp. De mers, îi merge bine, nu se poate plânge, au trecut greutățile uriașe, nu mai are grijile de când era directoarea teatrului de la Cercul Militar. Teatru - un fel de-a spune, căci era un fost cinematograf pentru soldați, în aripa dinspre bulevard, unde, când a intrat prima oară, s-a luat cu mâinile de cap. Trebuiau făcute loji, scenă, cortină, instalații de lumină și cabine, nici azi nu-și dă seama cum și cu ce bani a reușit să transforme spațiul ăla mizer într-o scenă decentă, lucrând trei luni pe brânci, împreună cu Traian Cornescu și plănuind, alături de Mime Mizu, deschiderea fastuoasă cu o piesă despre care până și autorul recunoștea că nu poate fi pusă în scenă: Peer Gynt. Deși murise cu mai bine de un deceniu în urmă, abia acum lumea românească începea să-l descopere și să-l accepte pe Ibsen, a înțeles ea cum stă treaba mai ales după turneul cu Nora, o piesă care-a uimit-o și cu care a rezonat profund, chiar de-asta a regizat-o ea însăși, că nu prea-i venea s-o dea pe mâna unui bărbat. A atins-o destinul femeii îngenuncheate de condiția ei infantilă, dependentă de aprobarea și sprijinul tatălui și soțului, dar care se hotărăște să rupă șabloanele și să-și ia viața în mâini, chiar dacă o costă o parte din ființa ei. A atras-o sfâșierea sufletească a despărțirii de copii - prețul libertății pe care ea nu știe dacă l-ar fi putut plăti, în locul Norei. De mirare că piesa a fost scrisă de un bărbat - asta a făcut-o să-și regândească un pic părerea despre bărbați în general, deși nu neapărat despre cei din jur. Avea și ea experiențele ei, noroc că nu era sclava unui soț care s-o lege cu lanțul de piciorul patului și s-o trateze ca pe un animal domestic.

Turneul n-a fost tocmai cum se așteptase; și-a dat seama că publicul nu era pregătit să se îndoiască de convingerile adânc înrădăcinate - femeile au fost indignate de îndrăzneala personajului, au condamnat-o fără să înțeleagă mare lucru, iar bărbații au dat din umeri și au luat-o de la capăt. Deci cam atât a fost cu Ibsen, și-a zis Marioara, cam dezamăgită - asta până a dat de traducerea lui Adrian Maniu la Peer Gynt, formidabilă. Și pe urmă, textul nu ataca atât de puternic, nu era realist ca Nora, iar personajul era foarte provocator, dificil, căci era aproape o monodramă. Cu atât mai mult voia să-l facă: ea, eterna campioană a cauzelor pierdute, se regăsește în goana lui după o iluzorie fericire, în puterea și voința cu care-și urmărește visurile. Travesti-ul în rolul titular era riscant - sigur, travesti-urile nu erau un lucru nou, le făcuse și Aristizza Romanescu, și Agatha Bârsescu, și altele: Spiridon al lui Caragiale, Puck sau Ariel ai lui Shakespeare erau roluri adesea jucate de actrițe tinere care puteau duce partituri de adolescenți asexuați. Dar de data asta era vorba de o piesă serioasă, o dramă a neîmplinirii, iar alegerea ei a descumpănit pe mulți care căutau un teatru facil. Bine, că le-a dat pe urmă și piesuțe de bulevard, iar încasările i-au folosit doar ca să-și pună în practică un alt vis: să reia, la o altă scară și cu altă experiență, Lulu. Dacă Ibsen era prea puțin gustat, lasă că Wedekind era un autor excomunicat de biserică, scandalos și acuzat de imoralitate. Numai că Lulu nu e Nora, Lulu e oglinda și produsul imoralității bărbaților, e victima absolută, care a învățat regulile jocului și le aplică până la autodistrugere, e obiectul sexual care se folosește de ipocrizia unei pudori absurde, care ascunde orori. Lulu e Șarpele, e Păcatul, personaj aproape alegoric, teluric și expresionist, unde Marioara se poate dezlănțui pe muchie de cuțit, nu joacă naturalist, dar nici trăiristă nu e, își folosește experiența la maximum, cu pasiune controlată.

În seara premierei era atât de obosită, de parcă ar fi înghițit un cablu electric. Soricelul ei, cum îi plăcea să-i spună lui Soare Z. Soare, ședea pe un taburet în cabină, ofta deznădăjduit și privea cum o coafau și o încălțau fetele, fumând țigară de la țigară. N-avea nevoie și de emoțiile lui, le avea pe ale ei, i-ar fi spus să plece să se spânzure de primul copac din Cișmigiu sau să se-mbete peste drum, la Modern, dar în loc de asta îl întreabă, timidă:
- Ce facem noi în seara asta, Soricelule, o scoatem la capăt sau ne bate publicul? Regizorul o privește panicat, noroc că nu i-au ieșit din gură vorbele, lasă că privirea lui glăsuia destul - bine că îl oprește Cornescu, intrat în cabină cu veșnica lui pipă în colțul gurii, care îl ia de umeri și îl dă ușurel pe ușă afară:
- Ia mai du-te dracului, măi Soare, ce cauți aici înainte de spectacol, zănatecule - dispari! Nu vezi că fata e mai mult moartă decât vie? Marioaro, o să faci o creație de pomină, o să rupi gura târgului!

Și așa a fost. Un public perplex, care nu știa cum să reacționeze, spectatori năuciți care n-au aplaudat deloc la scenă deschisă, era o liniște mormântală în sală, atât de adâncă încât de câteva ori Marioara s-a întrebat dacă nu cumva toată lumea a plecat acasă pe neobservate. Dar la sfârșit, uralele nu se mai opreau, iar în trei zile s-au vândut toate biletele, până la sfârșitul stagiunii. A mai scris un capitol în istoria teatrului românesc, spuneau cronicile elogioase, dar ea era deja hârșită, nu se mai îmbăta cu apă rece, ca-n tinerețe: cu sau fără ele, succesul ține trei zile, o săptămână sau poate o stagiune, în cel mai bun caz - iar ea joacă, joacă aproape orice: bulevardiere, melodrame, piese proaste și bune, nu se oprește din drum, nu mai are timp, important e să fie în scenă, ca un boxer în ring, să-și apere titlul.

Și să facă bani. Bani, bani, mulți bani - îi place jocul ăsta: se îndatorează la bănci, plătește ipotecile din încasări, riscă, pierde și câștigă, o ia de la capăt, caută piese noi, construiește încă o sală, și, împreună cu firma de bere Luther, pe șest, un restaurant. Își cumpără o vie la Valea Călugărească și se plimbă printre aracii pârguiți - gata, e moșiereasă! Soarbe vinul amărui, corpolent și trimite butoaie nenumărate crâșmelor din București unde se-nghesuie lumea la vinul Voiculeascăi, se vinde și la Gambrinus unde beau, pe întrecute, toți chefliii vremii, în frunte cu Topârceanu și Păstorel Teodoreanu. Pe bani, firește, că doar și actrițele trebuie să trăiască - dac-a jucat fără gaj pentru colegii ei când nemții ocupau Bucureștiul, n-are de ce să le dea de băut pe nimic poeților și ziariștilor, nici actorașilor care se întrec în osanale și se înghesuie la plocoane. Nu e vin din cel mai bun, dar nici poșircă nu e, pe cel de doi ani îl ține pentru serile în care, pe cerdacul casei, toarnă licoarea în paharele scumpe de cristal care scânteiază în lumina lumânărilor, iar vinul ei, irizat de tremurul flăcării, lucește ademenitor. Îi place cu osebire sauvignonul blanc, cu aromă de sâmbure de măr proaspăt, pe care-l face cu mâna ei, numai pentru ea și Paul, uneori pentru cei care-o vizitează. Nu pentru prieteni, căci prieteni nu are, nici n-a avut vreodată, prietenii te judecă, îi lași să-ți intre în suflet și pe urmă nu mai poți să-i smulgi de-acolo decât cu bucățele din carnea ta, din inima ta. Și-atunci, la ce bun să ai prieteni, n-are cine să te trădeze și să te vorbească pe la spate, să te compătimească fals și să se bucure de nenorocirile tale, să te dea la o parte, dacă nu se pot folosi de tine. Așa că de ce să le răspundă la salut, să-și încrucișeze ochii cu ei, să le zâmbească și să fie drăguță? Caii splendizi și nervoși sunt mai demni de privirea ei, protejată de ochelarii negri - se hotărăște să parieze pe Ghiaur, pursângele englez, marele campion, n-are poftă să se riște cu alt cal, deși câștigul va fi neînsemnat - cu toate astea completează buletinul, ca să nu fi venit chiar degeaba și îl roagă pe Cornescu să i-l ducă la o tonetă de sub tribună, unde înghesuiala era mai mică.
- Bună alegere! e de acord pictorul, ștergându-și fruntea nădușită cu o batistă în carouri alb-albastre, care adie puternic a lavandă. Combinația cu mirosul înțepător de sudoare de cal și bălegar, amestecat cu cel de Chanel 5, noul parfum la modă, cu care se dau toate damele din lumea bună, e vomitivă. O să-și taie greața cu o țigaretă - își caută sipca de chihlimbar în poșetuța Lanvin, după care deschide cu un pocnet tabachera din argint cu anouri, se scotocește degeaba după chibrituri, dar se lasă păgubașă, degetele o ustură și îi vine să își smulgă mânușile și să le roadă.
- Nu-i nimic, drăguță, nu te enerva, mă duc eu după un foc, se oferă Cornescu - și pleacă fericit ca un copil că poate să-i fie de ajutor. Își scoate pe furiș mânușa subțire de vară și îl urmărește cum se apropie de toneta cu pariuri, e acolo un grup gălăgios de bărbați cu pălării albe de panama și bastoane de bambus, din care se desprinde unul înalt, cu o figură sinceră și caldă, cu care își strâng mâinile - pare un prieten. E un bărbat frumos, nu un bellâtre, ci chiar un belle homme, prezentabil și cu o anume blândețe în mișcări, îngrijit și rasat. Cu degetul în gură îl fixează lung, de la cei 30-40 de pași care-i despart, bărbatul o simte și privește în direcția ei, chiar insistent, ea își ascunde mâna și își mută ochii, iar el se apleacă spre Cornescu și îi șoptește ceva la ureche. Dar pictorul e grăbit, pune pariul și se întoarce cu țigareta aprinsă, să-i dea foc și ei. Marioara fumează așadar, ține ochii la peluză, nu se mai uită spre grup. Rămâne totuși cu imaginea lui în minte - omul ăla ar fi chiar bun pentru ea, poate că el e bărbatul ideal - așa, de la distanță, pare inofensiv - și de ce nu s-ar îndrăgosti de el, la urma urmelor?
- Cine e omul cu focul? întreabă pe Cornescu.
- A, un doctor, nu foarte monden, mă și mir că era pe-aici azi - ne știm de pe vremuri, vrei să ți-l prezint? Tot îți plac ție medicii, glumește el.
- Nu, nu, se apără speriată Marioara, nu vrea să-l cunoască, nu vrea să cunoască azi pe nimeni.
- Păcat, spune pictorul, și el m-a întrebat cine ești și dacă pot să-i fac o introducțiune, dar o lăsăm așa atunci, mai spune amicul, cam dezumflat. E băiat tare bun, să știi, adaugă totuși, are cabinetul la Colțea, chiar în spital.
- A, da? mimează Marioara indiferența. Și de ce nu vine cu nevasta la curse dacă-i așa băiat bun?
- Păi, nu știu să fie însurat... chiar, nu vrei să ți-l prezint?
- Mai lasă-mă, Traiane dragă, că nu de bărbați am eu nevoie acum, ci de puțină liniște, se preface ea excedată de mica lui insistență. Uite, începe!

Într-adevăr, caii sunt la starting-gate, se aude pocnetul pistolului, țâșnesc! Aristide Cucu, pe Ghiaur, conduce detașat. Fumează amândoi și urmăresc cursa, cu mici strigăte de entuziasm. Au uitat de tot de madam Cornescu, care, pusă bine la umbră sub pergola dinspre padoc, stă bot în bot cu alte câteva cucoane din clubul Femina, citesc revista "Domnița", sorb citronadă și vorbesc despre rochiile care se fac acum și dacă e mai chic să porți sub genunchi sau la jumătatea gambei.