A râs și tata

Remus Boldea (născut în 1993, la Motru) este absolvent al Facultății de Filosofie din București. În 2019 a participat la cursul de creative writing ținut de Florin Iaru și Marius Chivu. A publicat proză scurtă în Revista de Povestiri în cadrul atelierelor Creative Writing Sundays. În 2020 a participat la o tabără de scenaristică sub îndrumarea lui Igor Cobileanski. Împreună cu Marius Aldea a scris scenariul unui film de lungmetraj care așteaptă să fie produs. A râs și tata reprezintă volumul lui de debut.
"Prima tipă căreia i-am atins sânii s-a sinucis. Dacă Alex Tocilescu face umor de hipsteri, caterincă finuță, Remus Boldea încearcă să iasă din zona burgheză de confort și să facă umor de băieți. Cele mai reușite proze ale volumului sunt pe băiețeală, cu situațiile tipice: îmbrobodirea unei colege de liceu, ratarea pierderii virginității, ieșirea cu gașca 30+ în Vamă, unde o yoghină convinge un tovarăș din grup să încerce poziția «anus la cer». Ca scriitor, e mult mai greu sa încastrezi într-un text faze de băieți, riscul să pici în fanfaronada, machisme proaste, clișee obosite și libidinoșenii e mare. Și cel mai dificil e să reabilitezi umorul de autobază, pe care personal îl ador - e sănătos și eficient, nu se împleticește în subtilități intelectuale. În zona asta rarefiată puțini se încumetă, iar cei care se încumetă de obicei își rup gâtul. Remus Boldea nu și-l rupe. Respect, Remus!" (Adrian Schiop)

"Imaginați-vă că viața voastră s-ar sparge ca o oglindă în timpul adolescenței, iar în fiecare fragment v-ați putea vedea câte un viitor posibil și niciunul n-ar arăta precum v-ați dori. Așa sunt povestirile lui Remus Boldea: cioburi în care îți poți tăia buricele degetelor sau încheieturile, dar în care vezi lucrurile dureros de clar. Personajele sunt tineri care merg nepăsători pe muchiile existenței, ca pe niște funii întinse deasupra hăului. Nu există sfârșituri fericite, nici împliniri, de parcă eroii ar fi condamnați la o singură pedeapsă, una groaznică și imposibilă în același timp: să-și ducă la împlinire propria viață." (Adrian Georgescu)


- Mă gândesc la restul vieții ca la o zi de muncă, îi zic lui Tavi și bag fierăstrăul electric în priză.

Nu mă ascultă. Are trei cuie de fier în colțul gurii, iar cu un marker negru face niște semne pe ușa de la intrare în garsoniera mea.
- Ai vorbit cu proprietarul? E de acord cu modificarea asta? zice Tavi înainte ca fierăstrăul să muște din lemn.

Dau aprobator din cap, iar el își vede liniștit de treabă. Mă uit în stânga și-n dreapta. Nu-i nimeni pe palier. Ce bine. Pot să-mi aprind o țigară.

Am noroc cu Tavi. Cu toate că n-a citit în viața lui o carte, e singurul prieten care m-a înțeles. Ceilalți mi-au zis că-s nebun, însă nu i-am băgat în seamă. Le-am șters numerele de telefon și le-am dat block pe Facebook.

Când e vorba de scris, prefer să ascult sfatul lui Ray Bradbury: "Scapă de prietenii ăia care nu te susțin". Așa că acum el a rămas singurul meu prieten. Nici n-am nevoie de mai mulți.

Totuși, puteam să chem un meșter avizat, dar Tavi lucrează de când e mic în atelierul de tâmplărie al lui taică-su. Se pricepe de minune la montat tot felul de chestii în lemn.
- O dată a venit un client care ne-a cerut să-i punem o fereastră în capacul sicriului, îmi zice Tavi după ce alege două balamale de aluminiu din ghiozdan.

Zâmbesc și îmi zic că ar putea ieși o povestire bună din faza asta. Sper să n-o uit.

Încercăm să montăm un fel de ușă mai mică în ușa de lemn. Genul acela de ușiță prin care intră și ies câinii și pisicile din filmele americane. Pe aici urmează Tavi să-mi aducă mâncarea. O să mă izolez complet până când voi scrie romanul. În asta constă proiectul meu. E singura variantă. Altfel nu merge. Tavi o să-mi aducă mâncarea noaptea când se presupune că o să dorm. Nu vreau să am contact cu nimeni.
- Ar trebui să fie OK acum, zice Tavi și își șterge fruntea cu tricoul decolorat.

Apuc să-i văd abdomenul plat. Pătrățelele lui sunt conturate precis. Îmi duc mâna instinctiv spre burtă și-mi pipăi colăceii de grăsime. Mă simt rușinat și-i zic:
- Să nu-mi aduci numai buruieni din alea de care mănânci tu.
- Da, mă, nebunule, zice Tavi și își adună sculele.

Ne scuturăm amândoi de praf, apoi ne luăm în brațe.
- Baftă, frate, zice Tavi. Ești sigur de faza cu telefonul?
- Da, mă, ia-l, îi zic și-i întind iPhone-ul.

Intru în bucătărie. Iau un cuțit murdar de gălbenuș întărit și tai cablul de net.
- Mai singur de atât nici că poți fi, zice Tavi și închide ușa cu singura cheie pe care o am.

Îl urmăresc prin vizor cum o bagă în buzunarul de la spate.


"După ce omori pe cineva, primul lucru pe care-l simți e singurătatea."

Așa începe romanul meu. Sunt foarte mândru de fraza asta. Sună bine, e catchy. Stau în fața foii de hârtie ca în fața unei icoane. Sunt atât de multe posibilități, atât de multe direcții în care m-aș putea duce. Dar parcă mi s-a făcut brusc foame. Mă duc la frigider, scot două ouă, le pun la fiert. Tavi mi-a adus ouă de țară. Mor după ele, nu se compară cu cele din comerț.

Două ouă fierte, două felii de pâine cu semințe, niște hummus și câteva roșii cherry. Micul dejun al campionilor.

În timp ce aștept să fiarbă apa, mă gândesc la ce-ar putea crește din fraza asta. Poate un roman psihologic despre un criminal cu veleități filosofice? Dar ce știu eu despre criminali? N-am omorât niciodată pe nimeni. Dar dacă aș face-o, pe cine aș omorî?

Îmi apar prea multe persoane în cap, iar apa deja fierbe. Iau ibricul de pe aragazul murdar de zaț întărit și-l pun sub jetul de apă rece.

Mănânc încet, apoi mă întorc la scris.

OK.
Ce urmează după fraza asta frumoasă? Ce vreau să zic? Hmmm, parcă mi-e poftă de o cafea. Deși am mai băut una azi-dimineață, acum e aproape prânzul. Trebuie să am grijă să mi-o fac mai slabă, altfel n-o să mă pot concentra. Am mai pățit asta.

Mă duc din nou la bucătărie, spăl ibricul, torn apă, îl pun pe foc, aștept.


Se face deja o săptămână de când sunt singur. N-am reușit să scriu decât o singură frază, dar ce frază! De aici se poate naște o capodoperă, totul e să am răbdare. Imaginile vor veni până la urmă. Deja le simt cum clipocesc ca niște stele pe bolta întunecată undeva sub țeasta mea.

Văd clar:

a) Un puști de șase ani nebăgat în seamă de părinți. Sora lui abia născută are parte de toată atenția.

Puștiul își schimbă radical comportamentul. Devine isteric, nu mai știe cum să se facă văzut. Încearcă metode alternative: sparge bibelouri, nu mai e atent la școală, se tăvălește pe jos. Părinții sunt depășiți de situație. Nu știu cum să reacționeze, așa că timp de trei ani îi potolesc accesele de plâns isteric cu palme peste față. Jap-jap!

Puștiul își șterge mucii amestecați cu lacrimi și schimbă strategia.

Într-o zi, când familia se duce la țară, băiatul se ascunde în podul casei. Îi spionează pe ai lui din spatele unei ferestre murdare de praf și pânze de păianjen. Speră că absența lui va fi observată. Însă trec câteva ore fără ca familia să se intereseze de el. În cele din urmă, puștiul se dă jos din pod, răzbit de foame. Când ajunge în fața mamei, așteaptă să-și primească binemeritata palmă. Așteaptă cu ochii strâns închiși, însă lovitura nu vine. Ăsta e momentul în care puștiul se simte cel mai puțin iubit.

Acțiunea povestirii se petrece într-un sat străbătut de-o cale ferată. Calea ferată trece prin spatele casei. În spatele casei e legat Roger, un câine mare și rău, în stare să sfâșie pe oricine care-i e străin.

A doua zi, puștiul o ia pe sora lui care are acum trei ani și-o pune să stea pe șine. Trenul trece în viteză peste fetiță. Puștiul eliberează câinele de povara lanțului de fier. Roger țâșnește spre ce-a mai rămas din sora puștiului. Coada câinelui se agită frenetic în timp ce animalul linge șinele murdare de carne și de sânge.

Titlul capitolului: "Lipsa durerii e lipsa iubirii".

b) Puștiul e la liceu acum, are vreo 16 ani. E la o petrecere cu muzică rock. Adolescenții dau din cap. Fac pogo. El nu se bagă, e firav, stă pe margine c-o bere în mână. Are părul lung până la umeri. Poartă un tricou negru cu o formație de black metal. Se uită la prietenul lui cel mai bun cum se sărută cu Lore.

Îi place și lui mult de Lore. Ar vrea să-i pună și el mâinile pe curul ăla bombat. Ar vrea să o sărute și el așa cum o sărută Capac.

Capac e cu un cap mai înalt decât el. E blond și-are ochii verzi ca nucile crude. E un chiulangiu, dar măcar îi place să citească.
"Eu nu l-aș fi condamnat la închisoare pe tipul ăla", i-a zis Capac puștiului în urmă cu câteva zile.
"Raskolnikov", a zis puștiul.
"Dă-o în morții ei de babă, că și-așa nu merita să trăiască", a adăugat Capac și și-a mai aprins o țigară.

Puștiul a gândit și el lucrurile astea când a citit cartea, dar i-a fost frică să recunoască. I-a plăcut și lui de Lore, dar i-a fost frică să se ducă la ea și să-i zică.

Probabil că lui Capac nu i-a plăcut prea mult de tipa asta. A agățat-o ușor. Așa cum te întinzi după un măr care stă să cadă de pe creangă.

Puștiul se uită cu ochii mari, aproape umezi. Capac îl observă, se duce la el, îl ia de umeri și-i zice:
"Asta se fute cu toți, nu fi prost, nu pierzi mare lucru".

Puștiul se gândește că Lore se fute cu toți în afară de el. Ar vrea să-i zică asta lui Capac, dar tot ce poate să facă e să privească trist spre ea.

Capac se duce înapoi la Lore. Se așază pe scaun, iar ea se cuibărește în poala lui. Stau față în față și se sărută pasional. Puștiul își simte inima-n blender.

Capac se uită la el cu coada ochiului. Își scoate mâna din colanții tipei și-i face semn puștiului să se așeze pe scaunul de lângă ei. Îi șoptește tipei ceva la ureche. Tipa ascultă, apoi zâmbește. E încă în poala lui Capac. Puștiul stă pe celălalt scaun, lângă ei. Tipa se apleacă spre puști, îi apucă ușor bărbia și-i umple gura cu limba ei.

Titlul capitolului: "Mila unei femei e mai bună decât mila lui Dumnezeu".


Au trecut mai bine de două luni de când sunt singur. Am rămas fără hârtie igienică. Mâncarea pe care mi-o aduce Tavi mă face să mă duc des la baie. Cu scrisul nu prea merge. Mi-am notat câteva idei, dar nu știu cum să le leg. Mi se pare că ceva nu funcționează.

Poate că mă masturbez prea mult. Poate că și de asta rămân atât de repede fără hârtie igienică. Atunci când nu reușesc să scriu, prefer să stau în pat și să-mi tratez corpul ca un parc de distracții, cum zice mama lui George în Seinfeld. Când reușesc să scriu, fac același lucru. Folosesc masturbarea și ca recompensă, și ca pedeapsă.

Îmi revizitez în fantezie toate colegele din liceu. Mă întreb dacă la 30 de ani e în regulă să te masturbezi gândindu-te la puștoaice de 15 și 16 ani.

Poate că de asta nu scriu. Mi se pare că undeva în scrisorile lui, Flaubert zicea că două-trei picături de spermă risipite înseamnă, de fapt, două-trei pagini nescrise.

I-a luat cinci ani să scrie Madame Bovary. Mă întreb dacă aș fi dispus să mă masturbez atât de puțin ca să scriu o capodoperă.

Răspuns: slabe șanse.


Se fac cinci luni de când sunt singur. Aș vrea să vorbesc cu cineva așa cum vrei să bei un pahar de apă atunci când te trezești mahmur și deshidratat. Aș vorbi despre orice căcat. Nu mai suport singurătatea.

Am stat treaz toată noaptea ca să-l prind pe Tavi când vine cu mâncarea. I-am zis STOP JOC, dar nu m-a băgat în seamă. A împins cutia cu mâncare prin ușița improvizată și-a plecat. Nici măcar nu m-a salutat. A respectat cu sfințenie regulile pe care le-am stabilit amândoi. Tavi e genul de tip pe care chiar te poți baza.

Cine s-ar fi gândit vreodată că în viață ai nevoie de oameni în care nu poți avea încredere?


Nea Bebe mai are și zile bune.

Șinele de tramvai strălucesc în lumina dimineții. E vară, nici măcar jumătatea zilei. Afară aerul e deja irespirabil, găinații de porumbel se usucă instant pe asfaltul încins. În curtea bisericii, boschetarii se feresc de arșiță la umbra copacilor. Nu-i deranjează căldura; oricât de cald ar fi, e mai bine decât iarna, iar somnul sub cerul plin de stele care luminează o viață pierdută e cel mai bun.

Ei sunt boschetarii din centru. Stau în curtea bisericii Sfântul Gheorghe, unde întoarce tramvaiul 21. Pe partea stângă e centrul vechi, tot timpul distracție, voie bună, străini petrecăreți, dar și bețivi care sparg sticle și urlă ca descreierații. Orașul ăsta nu doarme niciodată, și boschetarii știu asta, așa că dorm toată ziua pregătindu-se de schimbul de noapte. Mulți își repetă textul în gând, sunt începătorii, cei care doar de câteva luni au pierdut totul la cazinou și s-au mutat în stradă. Ei o să învețe repede cum stă treaba, dar cei mai mulți sunt relaxați, nopțile de vară sunt o mină de aur, orașul e plin de oameni care n-au ce face cu banii, țara o duce bine. Ăștia de la televizor nu fac decât să mănânce căcat. Câțiva dintre ei, cei care vor neapărat o viață mai bună, o să se preteze la buzunărit turiști beți, iar alții, puțini, vor da în cap, și din cauza asta oamenii vor crede că toți boschetarii dau în cap.

Dar viața până la urmă e așa cum e.

Chiar și pentru Nea Bebe.

E și el boschetar. Își face veacul pe la nonstopul de lângă biserica Sfântul Gheorghe din inima Bucureștiului. Poartă o vestă reflectorizantă îndeajuns de murdară cât să te facă să crezi că e un angajat al statului care a avut o zi proastă și n-a apucat să-și spele uniforma. De fapt, vesta e murdară pentru că Nea Bebe e un boschetar, dar nu-i unul dintre cei care caută un petic de umbră în curtea bisericii. Nimeni nu știe unde doarme, însă în fiecare dimineață, își pune șapca aia, care la un moment dat a fost albastră și, cu privirea tulbure de la vinul la pungă, scrutează mașinile care se apropie de locurile de parcare libere.

E de ajutor Nea Bebe. Ghidează șoferii neexperimentați, iar una dintre satisfacțiile lui este atunci când aceștia execută parcarea laterală cu spatele din cât mai puține mișcări. Atunci râde inima în el și-și dezvelește dinții acoperiți de o pâclă gălbuie.

Nea Bebe e printre cei care au o meserie, e parcagiu profesionist. E singurul căruia i-a dat prin cap să facă rost de o vestă reflectorizantă. Când apare în fața șoferilor care abia s-au dat jos din mașină, are mult mai multă credibilitate decât boschetarii care n-au avut îndeajuns de multă imaginație.

Are respect pentru uniformă și tocmai de asta e cel mai bun. Însă o carieră nu-i un prilej de bucurie perpetuă, fie ea și-o carieră lejeră și profitabilă cum e cea a lui Nea Bebe. Clienții sunt dificili, și mai sunt bineînțeles și ceilalți parcagii, care își cer și ei dreptul, iar cum Nea Bebe e liber profesionist, îi lipsește protecția, e singur împotriva tuturor. Lucrul ăsta e dureros. Totuși, Nea Bebe își e propriul angajat model. Se duce la muncă până și cu mâna-n ghips și - în cele mai nefericite cazuri - cu capul spart.

După ce-și ia bătaie de la boschetarii mai în putere, vorbește singur zile întregi, înjură, blestemă, dorește moartea și își aduce aminte de neajunsurile vieții. Își ațintește privirea într-un punct fix și începe să vorbească singur despre vitregia vieții, nenoroc, blestemele care o să cadă peste capetele celor care l-au bătut, despre cum femeile sunt toate niște curve, despre oamenii cu bani care de fapt sunt niște hoți, despre el care n-a făcut rău la nimeni și l-a pedepsit Dumnezeu, și în cele din urmă despre copilul care i-a murit în brațe că n-a avut ce să-i dea să mănânce.

Și, în timp ce turuie, lacrimile îi curg pe obrazul roșu-vinețiu, aproape violet. Sunt lacrimi groase, care se amestecă cu praful de pe piele, pentru că mereu se bărbierește exemplar. Asta e una dintre diferențele principale între el și ceilalți boschetari: felul în care se prezintă în fața clientului. Însă dezavantajul lui e că vorbește prea mult. Vorbește singur despre viața care n-a fost să fie. Despre o soție care l-a părăsit și despre un copil care i-a murit în brațe. Cu toate că-și face treaba cum trebuie, viața lui Nea Bebe e viață de câine. Își duce zilele cu vin la pungă, țigări la bucată și cu cel mai ieftin salam băgat într-un codru de pâine.

Însă Nea Bebe e profesionist.

Dirijează mașinile cu gesturi alese, iar din când în când face o piruetă plină de grație. Pe fața proaspăt rasă are un zâmbet atât de larg, încât pielea pomeților i s-a încrețit. Dansează în mijlocul mașinilor de parcă acestea ar fi niște domnișoare îmbrăcate în toalete elegante la o petrecere selectă. Ochii îi sunt pe jumătate închiși, bolborosește ceva, dar nu sunt obișnuitele tânguieli despre nedreptatea vieții sau despre ceilalți boschetari care-l cotonogesc, nu, Nea Bebe stă în mijlocul soarelui de august, razele îi pică în creștet ca o ploaie de cuțite strălucitoare, iar de sub șapca albastră transpirația îi curge din abundență.

Nea Bebe vorbește despre zăpadă, ulița copilăriei, ce frumos era atunci când ne duceam toți la săniuș, ne urcam până-n deal, gâfâiam, dar nu oboseam nicio clipă, aveam picioarele sloi, dar nu ne era frig, ne dădeam drumul câte trei, patru pe o sanie, și râdea pipota-n noi, și cerul era cenușiu, slab luminat, se întuneca devreme, și când ajungeam acasă, abia atunci mi-era frig, se dezghețau rănile de la mâini și picioare, îmi intra zăpadă și la puțulică, dar mirosul de pâine coaptă și cozonac, și mama cu baticul strâns pe cap, de sub care i se ivea o șuviță neagră, se uita la mine, ai înghețat, copile, și-și punea mâna caldă mirosind a cocă pe fața mea rece, și-apoi îmi dădea pâine înmuiată în lapte cald, și-o mâncam cu spatele lipit de sobă.

Câte-un client, dându-se jos din mașină, îi întinde o hârtie de-un leu și îl smulge din reverie. Nea Bebe zâmbește, refuză politicos și, în mijlocul arșiței de august, continuă să vorbească despre zăpadă.


Când bătrânul află că trei vecini din capul satului și-au comandat deja sicriu, privirea îi rămase încâlcită în pânza de păianjen din colțul tavanului. Cine se credeau? Era el mai prost? Apucă telefonul mobil îmbrăcat într-o husă jerpelită, își puse ochelarii pe nas și începu să-l butoneze.
- Hai până-n deal. Nimica. Hai că-ți spun când vii încoa'. Cum n-ai timp? Îți plătesc io benzina.

- Ăl bătrân o luă razna, spune bărbatul în timp ce rupe din pâine.

Are ochii albaștri-cenușii, iar fața îi e brăzdată de riduri adânci, semănând cu un șantier unde lucrările au fost abandonate din lipsă de fonduri.
- Dă și tu sarea aia.

Vorbește și gesticulează fără să-și privească interlocutorul. Vede doar ceapa spartă și ouăle din tigaia pusă pe fundul de lemn.
- Se zice te rog, nesimțitule, habar n-ai să vorbești, spune femeia și-i întinde solnița murdară de grăsime.

Poartă o bluză în dungi care la un moment dat a fost de ocazie, dar acum e doar o zdreanță de stat prin casă.

Bărbatul mestecă cu gura deschisă. Un fir de gălbenuș i se scurge pe bărbia proaspăt rasă.
- Dacă face cineva un căcat, hop și el, io nu știu ce-i în capul lui, măcar de-ar fi rezolvat cu actele prima dată.
- Le-o rezolva el, spune femeia aranjând cănile pe raftul de deasupra chiuvetei.
- Și dacă, Doamne ferește, crapă între timp?
- Nu crapă, vezi-ți de treabă.
- Apoi ar trebui să rezolv singur cu celălalt nebun.

În bucătărie intră un băiat de vreo cinșpe ani. Are părul lung, blugi ponosiți și un tricou negru pe care e desenat un schelet în flăcări.
- Nu înțeleg cum vă primește așa la școală, spune bărbatul mușcând din colțul de pâine abia înmuiat în tigaie.
- Tu nu înțelegi multe.
- Ia uită-te și tu la fiu-tu cum răspunde. Nu-i zici nimic? Unde plecași?

Femeia iese din bucătărie, iar între timp băiatul se așază la masă și ia cuțitul în mână.
- Mai ușor că tai fața de masă, se răstește bărbatul. Să mor io că nu știu cu cine sameni, n-am văzut așa ceva de când sunt, cum dracu' să nu fii în stare să tai o bucată de pâine? Numai mumă-ta e de vină că ți-a dat în gură până te făcuși mare.

Băiatul mușcă din felia de pâine unsă cu unt și gem ferindu-și ochii de privirea lui.

După o pauză în care amândoi mănâncă în tăcere, bărbatul spune:
- Vezi că azi mergem la țară. Să n-aud comentarii.
- Da' am zis eu ceva?
- Nu faci ce vrei tu.
- Păi, și am zis eu că fac ce vreau eu?
- Gura, că-ți cârpesc una de nu te vezi!

Băiatul își ține mâna la falcă și privește peisajul de pe bancheta din spate. În lumina slabă a cerului acoperit de nori, dealurile seamănă cu niște rufe murdare strânse grămadă. Loganul albastru înaintează încet pe drumul de țară plin de gropi și serpentine.
- Toți ăștia din sat au făcut actele, numai el stă după prostul ăla. Să vezi ce mă iau în gură cu el, spune bărbatul mai mult pentru sine, strângând volanul.
- De ce nu vrea tataie să semneze?
- Din cauza lui unchi-tu, spune femeia smulsă din propriile gânduri. Vrea să negocieze separat cu cariera să primească mai mulți bani pe partea lui de pământ. Așa că tataie-tu trebuie să-i facă acte separat.
- Când eram mic, Claudiu mă ducea în cârcă tot timpul. Mai avea și motocicleta aia șmecheră rău de tot.
- De unde crezi că a luat banii pentru motocicleta aia? zice bărbatul.
- De unde?
- Hai că și așa-s nervos, nu vreau să-mi mai amintesc.
- I-a furat de la tac-tu, spune femeia frecându-și mâinile.

Cerculețul de aur care-i strânge carnea inelarului nu mai poate fi dat jos decât cu săpun.
- E căldura pornită?
- Cum adică, i-a furat? Păi, și nu i-ai zis lui tataie?
- Ba i-am zis, da' crezi că i-a făcut ceva? Mi-a dat el banii înapoi ca să nu-l omor cu bătaia pe ăla.
- Cu mine tot timpul s-a purtat OK, spune băiatul. Nu înțeleg ce s-a întâmplat cu el.
- Are boala pământurilor, nu se mai satură de averi. Are și o grămadă de procese cu multă lume. E nebun, dă-l în pizda mă-sii.
- Vorbește frumos, se încruntă femeia.