5. A.M. Se lasă frigul. Trebuie să fac totul altfel. Îl detest. Claustrare. Mă zbat, mă sufoc în zbatere. Trebuie să existe și o altă ieșire decât cea obișnuită, care e zidită. O scară de incendiu, ceva.
Îmi amintesc toate vorbele grele, toate momentele de derută, respingere și oroare.
Vertij. Mă uit în golul zilelor care trec fără noimă. Un gol abrupt. Versanții de beton armat ai realității sunt neescaladabili.
9. A.M. El redevine Tu. Nu mai țin minte nici una dintre vorbele acelea insuportabile. Le aud, în continuare, dar sună altfel, au un haz macabru.
La 7 au chiar haz burlesc. Râd cu furie. Apoi râd cu poftă, ca și cum aș mușca dintr-un fruct exotic, care n-are nume. Un fruct necunoscut, din altă galaxie. E comic în fond. Mă pot juca, mă pot feri de grindina care lovește razant dintr-un nor ireal. Nu pe mine mă urăști, ci pe femeia aceea căreia puțin i-a păsat că erai un copil.
Nici un coșmar nu e de luat în serios. Pot reține doar ce contează, doar ceea ce ne poate scoate la liman.
La 11 A.M. nu mai aud decât "salvează-mă"! Toate celelalte voci sunt insignifiante. Trebuie ignorate.
În decurs de două săptămâni s-a prăbușit tot turnul pe care îl credeam invincibil, piatră cu piatră. Tot ce știam despre mine a fost înghițit de ape. Am cedat rând pe rând fiecare refugiu, am renunțat până și la gândul că ne-am puteam întoarce în epoca în care genunchii rupți și poemele ratate dureau mai tare decât eclipsa totală de viață.
Cuvintele n-au oricum nici un sens. Să ne bazăm pe fapte. În acele ore cât a plouat și ne-am rătăcit prin oraș, în acele ore te-ai străduit cumva să fii, să poți ce știam amândoi că e imposibil. Eu am mizat pe imposibil.
Am fost cumplit de fericită de mână cu singurătatea ta.
Am fost nedrept de fericită cu gustul singurătății tale pe buze.
În singurătatea ta, preț de câteva ore, s-a făcut liniște.
Apoi au început să îți tremure mâinile. Te simțeai corupt, forțat să ieși din ea pe scara de incendiu.
"Nu mă mai poate răni nimic, de-acum!"
"Am renunțat la tot".
"Sunt fericit așa".
"Numbness". O liniște bolnavă și un cer de carton cu un soare desenat de o mână de copil.
Nici o mărturisire nu e cu nimic mai adevărată decât celelalte. Toate plutesc în gol, între versanții de beton ai realității căreia puțin îi pasă cine ești sau că exiști.
O să mă lupt cu tine pentru viața ta. Ca o adevărată scorpie. O să iau în plex toate gloanțele. Îmi însușesc toate numele de hulă, nu cântăresc prea mult. Nici cele de slavă.
O târfă, zbuciumată, distrusă și nebună n-are nimic de pierdut. Există întotdeauna avantaje când ești un paria
un paria bandajând un altul.
Acel altul se apără când dai să-l mângâi. Îl sperie sau doare orice atingere.
Pe la orele prânzului, îmi pare că aș putea uita, că m-aș putea scălda în neantul înconjurător ca într-un lichid amniotic.
M-aș putea legăna în el ca într-un hamac până la capătul zilelor. Resemnarea e un somn fără vise.
După amiaza, îmi imaginez cum începe refluxul, oceanul inundă plaja, mă închipui acolo, apa trece peste creștetul meu, învăț să respir pe sub valuri.
O să mă urăști, o să fugi.
Învăț să respir pe sub valuri.
N-o să mai fii niciodată singur într-o rezervă de spital.
N-o să te las să agonizezi așa. Vei obosi și să mă alungi la un moment dat.
O să mă lupt pentru viața ta, o să stau lipită de singurătatea ta ca un felinar.
O să ascult tăcută cum îmi spui tot ce îți trece prin minte, în toate limbile cunoscute. O să asist mută la spectacolul disperării tale, ca o cariatidă sprijinind un templu al absurdului. O să zâmbesc din acea altă lume în care mă ții exilată, oricât te vei strădui să mă faci să țip.
O să îți spun din când în când că te detest și ador.
Ca o adevărată scorpie.
Ca o adevărată curvă.
Ca o nenorocită care nu vrea și nu vrea să renunțe la copilăria în care eram mereu pe creasta valurilor înotând după năluci.
Deși nici asta nu contează.
"Nu vrei decât răzbunare" ți-am spus. Atunci m-ai lăsat să te mângâi. Aș putea tortura acei oameni care te-au schingiuit în copilărie. Dar nu te va liniști cu nimic.
Spre seară realizez că singurătatea ta sângerează, că trebuie cumva oprită hemoragia. Absența ta se revarsă peste libertatea mea închipuită
peste toate hărțile și planurile și bunele mele intenții
de femeie serioasă
se așterne ca o umbră peste cărțile pe care nu le voi citi niciodată
peste schimbările pe care nu le voi face
peste drumurile pe care nu mă voi încumeta
10 P.M. Invoc ceremonios ora la care facem civilizația de râs.
Poate că poezia nici nu e altceva decât tânjeală, melancolie și absență. Dragostea și poezia sunt îngerii depărtării. Ai dreptate.
În cuvinte nu se prelinge decât întunericul, distanța dintre veghe si rătăcire, dintre cele neîntâmplate și sarcasmul în care îngropi orice atingere.
Te-ai dus tot mai departe.
Absent din viața ta, ai scris cu furie despre furia de a nu putea trăi poezia în carne.
Pentru mine nu contează decât aceea. Am trăit-o câteva ore. Ai văzut cum e. Atunci am existat aievea pentru tine. Scorpia și curva de mătușă-ta sforăia în altă lume.
În fiecare noapte stau cu tine în camera aceea blestemată. Mi-e imposibil să spun: nu ești singur. E stupid. Bineînțeles că ai fost singur. Dar poți ieși de-acolo, există o ieșire. Oricum acolo stau, lipită de umărul tău.
Și la spital. Îți ascult respirația. Nu mă vezi, dar acolo sunt, nemișcată, cu buzele lipite de fruntea ta încruntată. Mă trezesc în fiecare dimineață țintuită în durerea ta, mă sufoc între pereții de beton ai zilelor care trec în zadar.
Toată pofta de poezie trebuie s-o sufoc. Să trăiesc cu perna pe față. Să răsuflu greu, când din plămânii mei dă să erupă muzică de orgă.
Ai venit totuși în două gări, m-ai așteptat. E un fel de minune, care se întâmplă peste capetele de balaur care îți păzesc singurătatea.
Noaptea mă trezesc din oră în oră să văd ce ai scris. O faci fără să îmi vorbești, monologhezi. Ca și cum n-aș exista cu adevărat, îmi scrii ca și cum ai trimite mesaje într-un alfabet necunoscut, chiar și ție. Fără să speri măcar că îl va descifra cineva.
Mă întreb dacă ți-e frig. Dacă te doare capul. Dacă vomiți. Dacă te-ai anesteziat cum se cuvine.
Mâine vei fi mai chinuit decât azi. Îți va fi tot mai rău. Labirintul va fi tot mai întortocheat.
Dimineața, la prima oră, ești un străin. Redevii el. Un el printre alții, care îmi face nervii zob. Cineva pe care îl detest.
Iubitul meu mă vede mă simte, mă dorește sălbatic
Dar n-o poate face decât cu privirea ta
Nu mă poate săruta decât cu buzele tale
Nu mă poate învălui decât în căldura ta
Am să mă lupt ca o adevărată scorpie cu singurătatea ta