Capriciile memoriei

Am desfăcut borcanul cu un cuțit mic. Lama era tare, iar vârful ascuțit. Rămăsese pe dulap, lângă paharele puse la uscat pe prosopul albastru. Am încercat să desfac și o conservă cu el. Una dintre noi și-a pierdut repede interesul pentru metalul rece pe care îl spălasem înainte de a-l pune în frigider. Am auzit zgomotul inconfundabil al coliziunii dintre aer și capac. Gura borcanului, la fel ca cea a adevărului, a așteptat răbdătoare. Știa că nu voi avea curajul să bag mâna. Dacă mințisem? M-am folosit de un șiretlic, o prelungire a degetelor. Am luat lingura mică, pregătită strategic, și am simțit cum intră în culoarea pe care, de data asta, am găsit-o mai ferchezuită decât o știam. Aș fi putut să o gust din prima, dar eleganța ei m-a obligat să o așez cu grație pe farfurie. De ce nu alesesem un castron de porțelan din vitrină? Aveam destule. Din cele cât un pumn, strâns bine să nu îi scape nimic printre degete. Mi-am amintit că așa se făcea. Și că apa trebuia să fie rece. Tava, dusă cu grijă până la masa dintre fotolii, era încăpătoare. Întotdeauna o puneai pe o față de masă cusută în casă, impregnată cu memoria celei de la care o moșteniseși. Construiai un sanctuar din lingurițe de argint, pahare din cristal cu picior și boluri chinezești pictate manual. O mise en scène demnă de finețuri pregătite cu migală în bucătării lipsite de tehnologii avansate, în care sâmburii cireșelor amare se scoteau cu acul ca să nu strivești fructul. Nucile se curățau până ce rămâneau albe, pentru că buricele degetelor le absolviseră de orice păcat și-ar fi inventat. Pe dulapuri mirosea a trandafir proaspăt cules prin ale cărui petale treceai de două ori: o dată pentru a le întoarce și încă o dată pentru propria plăcere. Cine pe cine mângâia? Mai ții mine? Dar felia de lămâie pe care o găseai în dulceață? O mestecai încet pentru că ai fi vrut ca gustul să dureze. Încă nu știai că toate lucrurile au un sfârșit.

Am desfăcut borcanul cu un cuțit mic pe care m-am bazat că nu mă va dezamăgi. Am găsit punctul nevralgic al capacului. Încheietura mâinii l-a simțit și nu a ezitat. Mișcarea a avut precizia chirurgului care deschide pentru a vindeca. Știam exact cum să o fac. Nu era prima dată. Am urmat toți pașii ca la carte. Am trecut întâi pe sub copac și am cules ca din ceva ce e al meu de drept. Bunica adusese un vlăstar de la Costești, unde s-a născut și a copilărit. L-a plantat în grădină, lângă tufa de coacăze. Atunci nu am înțeles. Apoi, în timp, am început să văd. Nu adusese doar un lăstar din vișinul de lângă casa cu prispă pe care stăteam să vedem apusul, ci însăși viața din tataia și mamaia. Moartea le fusese îngropată în cimitirul vechi din sat, iar mormintele se pierduseră printre durerile altora. Și se va întoarce țărâna în mormânt, de unde s-a luat, și Duhul se va întoarce la Dumnezeu, cel ce l-a dat pe el. Știa și ea mersul lucrurilor. Nu ar fi îndrăznit să îl schimbe, dar a primit o dispensă divină să își aducă țărâna din care se trăgea mai aproape. A îngrijit-o până a rodit și le-a lăsat nepoților gustul, patină a timpului ce se opintește cât mai poate împotriva vremurilor care și-au pierdut orice urmă de smerenie. Unde ni s-a împotmolit umanitatea și când am început să uităm că celălalt suntem noi? Ne-am câinit mușcând din valorile celuilalt. I le-am scuipat apoi în față, doar pentru că nu erau în concordanță cu ale noastre. Și ce am rezolvat? Ne-am învrăjbit și am uitat de cele sfinte. Ne-am împroprietărit dreptatea și am ciunțit-o făcând-o unilaterală. Degeaba l-am citit pe Conrad!

Am desfăcut borcanul cu un cuțit mic, cu mâner maro, din lemn. Am privit atent lama din oțel. Sonesta. Am radiografiat conținutul. Nu am fost bună niciodată la fizică, dar am căutat, din curiozitate, să văd cum se calculează coeficientul de vâscozitate. Am citit pentru prima dată despre Pascal-secunda. Nu am știut cum să folosesc formula. Mult mai ușor mi-a fost să mă uit la fructele care stăteau nestingherite. Era loc pentru toate, așa cum de multă vreme nu mai este pentru oameni. Mi-am amintit că e dulceața preferată a lui Dan. De data asta mama o fiersese-n vin. A vrut ea să încerce ceva nou. M-am gândit la femeile din familia mea. Din partea mamei, toate au fost nevoite la un moment dat să găsească ceva nou. Soluții de cele mai multe ori. Pentru propagarea propriei specii. Grădina din spatele casei le-a ajutat pe toate. Așa a știut ea să le răsplătească. Făcuseră straturi pe care le-au plivit și le-au udat. Au ținut morțiș să aibă una și în fața casei. Cu flori. Ceva doar a lor. Au mângâiat copacii pe care îi plantaseră când au săpat temelia casei. Au dat la schimb mere pentru cartofi când au rămas singure pentru ca soții lor să facă pușcărie. Și și-au hrăni copiii. Cu mămăligă rece și magiun, cu turte făcute pe plită și lapte, când au avut. Cu mălai copt în rulă. Au luat țoalele murdare de iută, pe care călcaseră bocanci străini, crezând că fac din ele un scut în jurul trupurilor tinere ale fetelor ce încă nu gustaseră din viață. Le-au mânjit fața cu funingine fără să țină cont de frumusețea pe care le-o știrbeau. Le trimiteau în poduri la vecini care puneau fân peste ele ca să le ferească de privirile mârșave ale rușilor. Și le-au scăpat de violuri. Au împletit. Au răscroit haine vechi pentru a-i îmbrăca pe toți. Au făcut ciorapi din lână și mănuși c-un deget. Au numărat, au scăzut și au înmulțit ochiurile aliniate pe andrele. Au făcut pacini cu croșetul mare și au cusut tălpi de pâslă. Învățaseră de la vremurile pe care le trăiseră. Au dat din ce-au avut și altora. Poate că așa făceau toate femeile atunci. Fără să fi citit despre evoluția speciilor. Instinctual. Eu știu doar despre ale mele, pentru că toate au avut capriciul de a mi se povesti. Și-au amintit de mamele și de bunicile care le-au crescut. Nici să fi vrut n-ar fi putut să le uite. Au avut gena memoriei. Și mi-au transmis-o.

Am desfăcut borcanul cu un cuțit mic. Fusese scos din setul de cuțite de pe dulapul de lângă aragaz și uitat lângă prosopul albastru pe care se uscau paharele. L-am pus la loc în suportul de lemn. Am tăcut cu recunoștință. Patru sute de grame. M-am uitat la capacul auriu din metal. Cu mâna care făcea asta de ani de zile, mama scrisese cu litere mari, de tipar: DULCEAȚĂ DE VIȘINE.