Cel care te-a atins era un necunoscut care se juca de-a baba oarba.
Te privește și nu te vede, te aude și nu te ascultă
E doar un desen pe-un perete, un chip dintr-un pictorial, n-a fost niciodată mai aproape
E doar pâlpâire întunecată. Și pentru el e tot un străin.
O absență
care te înfulecă puțin câte puțin puțin câte puțin
Pe tot ce pune mâna, dispare.
Dacă îți atinge umărul, a doua zi se evaporă.
După prima zi împreună te-ai trezit fără glas.
A doua zi fără degete.
Apoi fără sâni.
Apoi fără vlagă.
Ești tot mai slabă și tu. Tot mai slabă. Devii transparentă. Începi să îi semeni.
Tot mai absentă din viață, tot mai departe de tot ce poți atinge.
Spune-ți simplu că nu exiști pentru el, că nu ai existat niciodată.
Hai că poți
Maică-ta se apăra de tine. A văzut în tine un agresor pentru că așteptai ceva de la ea.
Se închidea cu lunile în singurătate. Nu-ți vorbea. Știi cum e să atârni de o absență. Ai mai trecut prin asta.
Ești doar o pată întunecată în mintea lui, o fâlfâire tulbure, o frază indescifrabilă, o pală de parfum.
O un chip îngropat sub altele. O femeie care târăște după ea umbrele altora.
Mai bine iubești un câmp cotropit de ceață. Mai bine iubești arșița. Mai bine iubești urletul lupilor.
Mai bine iubești un cireș care trage de moară.
El n-a fost niciodată viu. Nu știe cum e să exiști aievea.
Trăiești în iadul lui în care nu e niciodată zi.
Nu vede nimic, nici cât vede o talpă.
Nu aude decât vocea unui demon care se tânguie și îl face de ocară.
Trăiește într-o hrubă. Zidit acolo.
Uneori, în momentele de oboseală, îi poți desluși mutra adevărată
privirea pierdută, epuizată
care e imediat devorată de un inchizitor sarcastic
Pentru el dragostea ta e doar o altă cameră de tortură.
Dorința nu e decât un cuvânt din dicționar.
Liniștea e o plantă carnivoră.
Nimic nu e ce pare a fi. Nu vrea nici ura nici îndurarea nici mila ta.
În pieptul lui e o gaură neagră.
Tu nu ești decât zgomotul străzii, un refren obsedant și sâcâitor
Un cuțit pe care îl înfige în pieptul altor femei.
Dacă nu te poți mulțumi cu nimicul cel de toate zilele
iubește acoperișurile, hornurile, ploaia
iubește ciorile de pe gard
migrena de weekend
noaptea dintre fiecare și fiecare
el nu e decât un bufon fără rege
într-un ținut în care nu sunt decât fantome care se ceartă între ele
gânduri care macină în gol
obiecte dezafectate
tone de cuvinte care nu înseamnă nimic
Dacă altfel nu se poate
Iubește o grădină cu maci, un flămând
Un câine beteag
O himeră
trăiește ceva
orice
chiar și pe apucate și pe furate
În carnea lui nu e nimeni
În brațele lui e o prăpastie
Ce numește iubire
e doar o sală de așteptare
dintr-o gară care nu există