Era duminică în ziua în care mi-ai adus în dar ninsoarea
Găsisem ieșirea din lume
Un drum nestrăbătut de pași omenești ni se deschidea înainte
Cât cuprindeam cu privirea ni se arăta un alb imaculat
Mă gândeam la camera obscură
Prin pereții căreia răzbate vuietul viscolului și croncănitul corbilor înfometați
Nu, nu mă voi mai întoarce acolo niciodată
Nu mi-e frică
Duminica era pe sfârșite
Am întors capul și în urma ta zăpada sângera
Nu mi-e frică
Vom merge mai departe, totul e să nu privim înapoi
Cenușile trecutului îți otrăveau sângele
Buzele tale, învinețite de patimi, îmi rosteau numele ca pe o sentință
Ninsoarea devenea ruginie
Ni se așternea pe umeri, pe frunți, pe retină
Nu mi-e frică
Mă ascund în straturi ale tăcerii din ce în ce mai adânci
Tu te cerți cu fantomele tale
Ninge cu furie și zăpada ne acoperă umbrele, ne astupă vocile, ne șterge urmele...
Poate că totuși drumul acesta duce spre casă
Nu vreau să mă întorc în camera obscură
Dar e tot timpul noapte și trebuie să ne adăpostim de îngheț într-o locuință străină
Fantomele trecutului țipă și ne astupa timpanele
Trebuie să răcnești ca să te aud, dar nu-ți mai deslușesc cuvintele
Iar tăcerea e singurul răspuns pe care ți-l pot da fără să te mint...
Foșnetul zăpezii sună a pustiu
Poate că la un moment dat, la o răscruce, am luat-o pe un drum greșit
Care ne-a întors în lume
Cine știe
Soarele nu mai răsare nici măcar printre nori
Mâinile tale lipesc în fereastra întunecată un cer din fotografii
Nu mi-e frică
Iubirea noastră a început să semene prea bine cu camera obscură
Prin pereții căreia răzbate vuietul stihiilor
E o situație cu care sunt obișnuită
Dacă vrei mai rămâi, mi-e totuna
În locul tău văd doar o umbră a unui bărbat dintr-un șir nesfârșit
Habar n-am cine ești și ce întâmplare te-a adus lângă mine
Mi-e dor de singurătatea mea ca de un suflet pereche
Da, poți să pleci, eu mai rămân aici, să fac curat în locuința asta
În care vor mai înnopta și alte cupluri
Vreau să fie totul alb și imaculat atunci când plec,
În amintirea Duminicii în care mi-ai adus în dar zăpada
Vântul închide ușa în urma ta
Și frica mi se așază în poală ca un animal sălbatic
Pe care l-am crescut de mic...