Stil-rizom, stil-buruiană, stil-meta-metaforă: între / la distanță, între genuri și specii atent cultivate și "selecționate" ca niște adevărate rase, bine păzite și încercuite, îngrădite să nu se corcească; stiluri artificiale.
Încerc aici pentru prima dată ceva la ce mă gîndesc de mult, ca fiind singular-reprezentativ pentru mine, ca scriitor mai curînd inductiv decît deductiv: să-mi întorc propriile texte pe dos pe ca o mănușă, sau cu susul în jos, făcînd să devină principal, de prim-plan, scrisul dintre paranteze. Pentru că, pornind de obicei, în scrisul meu de la ocazii particulare (tocmai de aceea și auto-definindu-mă ca "ocazionalist" sau, mai exact, kairotic: am scris două cărți despre criza ca prilej de cîștig cu adevărat substanțial: sînt un profitor), altfel spus doar întîlnirile făcîndu-mă să scriu, în general, pe de o parte, generalizez și teoretizez (doar) între paranteze, și, pe de altă parte, tot acolo (aici), între paranteze, vorbesc despre mine.
Parantezele sînt, se pare, locul meu: exist între paranteze. În parantezele scrisului meu pornind de la alții și împreună cu alții, generalul și propriul, singularul. Scrisul este social, este lumea, existentă între "cerul" ideilor, al universalului speculat, și "eu": și "susul", și "josul", doar între paranteze; principal, în viață, lumea și realitatea curentă, contingențele.
Și tocmai aceasta mi se pare că este ordinea, ierarhia corectă, dreaptă. Pe care, pentru prima dată, încerc, aici, să o arăt întorcînd-o pe dos, adică restabilind-o.
Visînd, desigur, la ziua cînd mă voi apuca să ies, să răsar, plantă-stea, Pămînt-Soare, dintre paranteze, să răstorn ordinea aparentă, dar vitală, să pun lucrurile în ordine, și să aduc parantezele, ca loc al meu propriu, în față. Scriu atît de jult ca să pot, poate, să scriu între paranteze, să deschid paranteze de propriu și de idei în corpul-materie al lumii, să am "fondul" sau "fundalul" în care să le (ideile) și să mă (pe mine) practic, din care să mă sculptez.
Visez deci la ziua cînd îmi voi întoarce întregul scris pe dos, cînd îl voi face să răsară din scris - ziua adevăratei revoluții.
(se scrie enorm, azi, în acestea, vizualul artistic a devenit dependent de scris, un scris, de altfel, tot mai interesant, despre care, în punctele sale de vîrf, se poate spune că detronează, ca acuitate și expresivitate, scrisul propriu-zis, "de profesie" - eu, cel puțin, mai ales cu scrisul din "vizual" concurez)1
Iar acum, ecofeminist, Pămîntul răsare ca Pămînt întorcîndu-se cu Sudul în sus. Aceasta mi se pare a fi propoziția sintetică-poetică cea mai potrivită pentru revoluția culturală în curs. Într-un stil fals revolut, artificial obsolet: stil poetico-filosofic neo-Sudic, ca să spunem așa, în același timp hiper-conceptual și intens-figurat, metaforic-conceptual (conceptul începînd - și uneori și sfîrșind - prin a fi, tocmai, o metaforă, ca mod de gîndire). Stil existențial care, mie, unuia, îmi convine de minune.
Și încă ceva ce mai trebuie spus, dacă tot vorbim despre stil, despre scris: textele din marile expoziții de artă contemporană și din cele contemporane de artă (nu sînt deloc totuna, dar, ceea ce este cel mai important, se întîlnesc) sînt cele mai bune (cuprinzătoare, atente, pătrunzătoare) analize ale lumii contemporane. În mediul vizualului se (para)scrie, azi, cel mai bine despre lumea de azi.2
1 Înainte de a continua, îmi voi permite / vă propun o mică sinteză, prilejuită / impusă de dialogul cu Daria Ghiu din cadrul emisiunii Orașul vorbește de la Radio România Cultural de vineri, 6 august 2022. Am vorbit acolo, și mi se pare că se poate și chiar trebuie să vorbim (așa cum anunțasem și aici), de un nou experimentalism în ceea ce privește lucrul cu imaginea, în cazul de față în principal din perspectiva / în mediul fotografiei. Experimentul revine, el însuși, însă, schimbat - atît față de experimentalismul practic generalizat, definitoriu al avangardelor "istorice", cît și față de acela "neoavangardist" sau "transavangardist" al anilor 1960-70, în care, așa cum vom vedea ceva mai în amănunt în legătură cu expoziția, deja amintită, Performer: un avant-garde féministe (photographies et performances des années 1970 dans la collection Verbund, Vienne) [A performa: o avangardă feministă (fotografii și performanțe din anii 1970 în colecția Verbund, Viena], provocarea experimentalistă privea afirmarea corpului prin / ca imagine, corpul-ecran, strivit de obiectivul-vitrină pe cît de transparent, pe atît de violent, imaginea însăși, în sine, apărînd ca deformare (ca la paradigmatica Ana Mendieta).
Apoi, de atunci pînă azi, febra experimentalistă a artelor imaginii a fost refulată / resorbită / ocultată și chiar marginalizată și depreciată, "obsoletizată", impunîndu-se în schimb narativismul, ceea ce se poate numi o turnantă scriptică și chiar literară în artele imaginii (se scrie enorm, azi, în acestea, vizualul artistic a devenit dependent de scris, un scris, de altfel, tot mai interesant, despre care, în punctele sale de vîrf, se poate spune că detronează, ca acuitate și expresivitate, scrisul propriu-zis, "de profesie" - eu, cel puțin, mai ales cu scrisul din "vizual" concurez) și, în același timp, cercetarea, practici de investigare alter-științifice.
Pînă foarte de curînd, experimentul imaginii intrase, așadar, într-o paranteză istorică: obosise sau fusese scos, prematur sau nu, la pensie (experimentalismul ține de tinereți revoluționare). Stare din care pare, acum, a încerca să iasă, să revină. Laolaltă, ceea ce poate fi interesant, cu toți refulații și marginalizații "cronici" ai artelor și umanității.
Așa cum se poate vedea cel puțin din ediția 2022 a Întîlnirilor fotografiei de la Arles, noul experimentalism al imaginii revine, se reaprinde pe două direcții, diferite și în același timp congruente nu doar printr-un joc doar aparent fortuit de cuvinte: în legătură cu Mediul și cu media, sau în legătură cu Mediul ca mediu natural sau ca dublet sau simulare a lui tehnologică, sau ca mediu de viață fie natural, fie fals, simulat sau artificial natural (așa-numita inteligență artificială - în ce sens "artificială" și în ce sens "inteligentă" rămîne de văzut, de precizat, de dezbătut - în niciun caz de acceptat așa cum ne e dat).
Or, în noul experimentalism imaginea dispare, ne e arătată ca dispărînd, este făcută, experimental-pedagogic (orice experimentalism conține pedagogie), să dispară. În proiectul lui Léa Habourdin, Imagini-păduri (despre care am vorbit) și în acela al lui Noémie Goudal, Phoenix (despre care vom vorbi), imaginea e una cu realul, realul însuși, și dispar(e), aceasta fiind direcția legată de mediu, sau de Mediu ca Natură. În Magnifique agonie, proiectul satiric al lui Joan Fontcuberta și Pilar Rosado (despre care de asemenea îmi propun să - mai - vorbesc), imaginea fețelor umane deformate deja de plăcere, este deformată, comic, pînă la dispariție, pînă la dizolvare în culoare, prin punerea la lucru a algoritmilor așa-numitului deep fake, alăturarea demonstrativ-pedagogică dintre tehnologie, imagine, față (imaginea ca față, fața ca imagine, figura, persona: "facialitatea" oricărei imagini despre care vorbea(u) Deleuze-Guattari în Mii de platouri) și plăcere (orgasm) fiind menită să ne propună spre (auto)analiză un adevărat complex simptomal al actualității.
Or, merită să comparăm aceste deformări-dispariții neoexperimentale ale feței-imagine cu unele ceva mai vechi, ale Alfredo Jaar, de exemplu, din proiectul intitulat Real Pictures (1995), pe care l-am văzut tot la Arles în 2013 (și despre care am scris la vremea respectivă, v. "Lecția despre orbire. Un răspuns pentru Alfredo Jaaar, artist indignat", Idea, 43, 2013; despre o altă expoziție, foarte apropiată experimental de aceasta, am scris și în nr. 824, din 26 mai 2016, al Observatorului cultural: "Jaar: imaginea etică"), în care marele artist chilian ascundea, îngropa, înmormînta niște imagini ale ororilor lumii dat fiind că, în momentul de față, lumea nu răspunde, etic și politic, la ele, fiind, așadar, ca și cum nu le-ar vedea sau ca și cum ele, aceste imagini și acest orori - realul și imaginea -, nici nu ar exista. Or, dacă provocarea lui Jaar era mult mai apropiată de vechile gesturi avangardiste, fiind masculină, voluntară și chiar violentă, eroic-sacrificială, noile dispariții ale imagini sînt mult mai feminine, acestea estompîndu-se, laolaltă cu realul, de a cărui dispariție sau "disparență" (apariție-dispărînd) depun mărturie, la fel, din nou, ca niște simptome.
Arta produce documente și simptome "apocrife" ale bolilor insensibile ale timpului. Pămîntul dispare - și reapare (sau, cum spune Byung-Chul Han, "sfîrșitul lucrurilor"). Ceea ce, politic, dar și astronomic, politico-astronomic, se numește, simplu, revoluție. În Antropocen, politicul a ajuns geologic, și cosmic. Impregnează pămîntul trezind Pămîntul din pămînt. Și întorcîndu-l cu Sudul în sus. Vom vedea însă ce semnificație are acest aparent simplu joc de cuvinte.
("Întîlnirile fotografiei, Arles, 2022 (V). Cu Sudul în sus, noul experimentalism. Sau dispariția imaginii (și a) realului", Observator cultural, 1121, 11 august 2022.)
Apoi, de atunci pînă azi, febra experimentalistă a artelor imaginii a fost refulată / resorbită / ocultată și chiar marginalizată și depreciată, "obsoletizată", impunîndu-se în schimb narativismul, ceea ce se poate numi o turnantă scriptică și chiar literară în artele imaginii (se scrie enorm, azi, în acestea, vizualul artistic a devenit dependent de scris, un scris, de altfel, tot mai interesant, despre care, în punctele sale de vîrf, se poate spune că detronează, ca acuitate și expresivitate, scrisul propriu-zis, "de profesie" - eu, cel puțin, mai ales cu scrisul din "vizual" concurez) și, în același timp, cercetarea, practici de investigare alter-științifice.
Pînă foarte de curînd, experimentul imaginii intrase, așadar, într-o paranteză istorică: obosise sau fusese scos, prematur sau nu, la pensie (experimentalismul ține de tinereți revoluționare). Stare din care pare, acum, a încerca să iasă, să revină. Laolaltă, ceea ce poate fi interesant, cu toți refulații și marginalizații "cronici" ai artelor și umanității.
Așa cum se poate vedea cel puțin din ediția 2022 a Întîlnirilor fotografiei de la Arles, noul experimentalism al imaginii revine, se reaprinde pe două direcții, diferite și în același timp congruente nu doar printr-un joc doar aparent fortuit de cuvinte: în legătură cu Mediul și cu media, sau în legătură cu Mediul ca mediu natural sau ca dublet sau simulare a lui tehnologică, sau ca mediu de viață fie natural, fie fals, simulat sau artificial natural (așa-numita inteligență artificială - în ce sens "artificială" și în ce sens "inteligentă" rămîne de văzut, de precizat, de dezbătut - în niciun caz de acceptat așa cum ne e dat).
Or, în noul experimentalism imaginea dispare, ne e arătată ca dispărînd, este făcută, experimental-pedagogic (orice experimentalism conține pedagogie), să dispară. În proiectul lui Léa Habourdin, Imagini-păduri (despre care am vorbit) și în acela al lui Noémie Goudal, Phoenix (despre care vom vorbi), imaginea e una cu realul, realul însuși, și dispar(e), aceasta fiind direcția legată de mediu, sau de Mediu ca Natură. În Magnifique agonie, proiectul satiric al lui Joan Fontcuberta și Pilar Rosado (despre care de asemenea îmi propun să - mai - vorbesc), imaginea fețelor umane deformate deja de plăcere, este deformată, comic, pînă la dispariție, pînă la dizolvare în culoare, prin punerea la lucru a algoritmilor așa-numitului deep fake, alăturarea demonstrativ-pedagogică dintre tehnologie, imagine, față (imaginea ca față, fața ca imagine, figura, persona: "facialitatea" oricărei imagini despre care vorbea(u) Deleuze-Guattari în Mii de platouri) și plăcere (orgasm) fiind menită să ne propună spre (auto)analiză un adevărat complex simptomal al actualității.
Or, merită să comparăm aceste deformări-dispariții neoexperimentale ale feței-imagine cu unele ceva mai vechi, ale Alfredo Jaar, de exemplu, din proiectul intitulat Real Pictures (1995), pe care l-am văzut tot la Arles în 2013 (și despre care am scris la vremea respectivă, v. "Lecția despre orbire. Un răspuns pentru Alfredo Jaaar, artist indignat", Idea, 43, 2013; despre o altă expoziție, foarte apropiată experimental de aceasta, am scris și în nr. 824, din 26 mai 2016, al Observatorului cultural: "Jaar: imaginea etică"), în care marele artist chilian ascundea, îngropa, înmormînta niște imagini ale ororilor lumii dat fiind că, în momentul de față, lumea nu răspunde, etic și politic, la ele, fiind, așadar, ca și cum nu le-ar vedea sau ca și cum ele, aceste imagini și acest orori - realul și imaginea -, nici nu ar exista. Or, dacă provocarea lui Jaar era mult mai apropiată de vechile gesturi avangardiste, fiind masculină, voluntară și chiar violentă, eroic-sacrificială, noile dispariții ale imagini sînt mult mai feminine, acestea estompîndu-se, laolaltă cu realul, de a cărui dispariție sau "disparență" (apariție-dispărînd) depun mărturie, la fel, din nou, ca niște simptome.
Arta produce documente și simptome "apocrife" ale bolilor insensibile ale timpului. Pămîntul dispare - și reapare (sau, cum spune Byung-Chul Han, "sfîrșitul lucrurilor"). Ceea ce, politic, dar și astronomic, politico-astronomic, se numește, simplu, revoluție. În Antropocen, politicul a ajuns geologic, și cosmic. Impregnează pămîntul trezind Pămîntul din pămînt. Și întorcîndu-l cu Sudul în sus. Vom vedea însă ce semnificație are acest aparent simplu joc de cuvinte.
("Întîlnirile fotografiei, Arles, 2022 (V). Cu Sudul în sus, noul experimentalism. Sau dispariția imaginii (și a) realului", Observator cultural, 1121, 11 august 2022.)
2 Voi continua și săptămîna aceasta să profit de dialogul la care m-a provocat Daria Ghiu în cadrul emisiunii Orașul vorbește de la Radio România Cultural de vineri, 6 august 2022, pentru a schița unele direcții de analiză în legătură cu noua cultură, prin noua vizualitate, pornind nu numai de la Întîlnirile fotografiei de la Arles, ci și de la explozia de expoziții de artă pariziene și franceze de vara aceasta.
Aproape toate poartă, așa cum spuneam, marca unei revoluții "calme", politico-astronomice, prin care Pămîntul se afirmă omni-ecologic, dacă se poate spune așa, adică post-pămînt, post-sol, post-teritorial. Și dacă se vorbește atît de mult de violența și de radicalitatea retro-revoluționară a unei mișcări precum "cancel culture", eu cred că ceea ce se întîmplă este deja altceva, ceva nou și nu atît negativ(ist), cît pozitiv, pro-, adică mult mai eficient: o nouă (re)scriere a (istoriei) culturii cu alte personaje și cu alte paradigme, o de-focalizare și o lărgire a cîmpului și a orizontului (o orizontalizare a orizontului), dar, oricum, o fază post-critică, post-reactivă. Nu, deci, atît "cancel culture", cît "forget culture" - cu Sudul în sus, post-occidentalizare, mitologii, "irațional", artă "naivă" și mai ales artă "brută", suprarealism mondial, decalat-generalizat, artă a tuturor și mai cu seamă a non-artiștilor, adică a neo-artiștilor, care sînt vechi dar fuseseră ignorați sau cel mult obiectivați de către antropologia și avangardele occidentale, celebrați ca obiecte de cult, dar nu și lăsați să se exprime ca subiecți. După Est-Europe, Ex-Europe. Tot ce e din afara patriarhatului raționalist, ca să facem economie de timp.
Revoluție culturală geografică și astronomică, prin care, ecologic, Pămîntul se rotește "cu Sudul în sus" și se afirmă concomitent ca Pămînt, ca mediu creator de viață, aducînd la iveală, dezgropînd la propriu, forme ecologice de cultură, suprimate, refulate de un Occident imperialist, plantaționst și extractivist, ucigător, altfel spus. Planeta încearcă să revină dublu la viață, ca o cultură nu numai a pămîntului, după model nordic (sol, sînge, identitate, granițe, teritorii etc.), ci ca întreg sistemic "feminin", care trebuie cultivat ca atare. Pămîntul se re-afirmă, atrage atenția asupra sa întorcîndu-se "cu Sudul în sus".
Adică într-un mod mai curînd feminin decît masculin. Revoluție pozitivă, ca inversare a polilor, prin care Pămîntul pur și simplu, întorcîndu-se, răsare: ca singurul Soare, ca singura stea, dătătoare nu numai de lumină (în sens luminist-raționalist), ci de viață.
Iată de ce consider că actuala schimbare de mentalitate și de paradigmă, prin promovarea Sudului (în primul rînd la plural, ca Suduri) în toate aspectele sale de refulat istoric, poate fi rezumată, fără teama de a greși, prin ceea ce se cheamă - făcîndu-i pe unii să urle - ecofeminism: conjuncția femeie-corp-Pămînt, Planeta-Mamă sau, mai nou, în plus, Planeta-Soră, pămîntul, repet, nu doar ca pămînt (sol, teritoriu, graniță, război, cernoziom, resurse apropriabile și exploatabile, dez-rădăcinabile, de-culturalizabile, adică separate de statutul lor de mediu de viață, adică și de oameni, alături de cele-alte viețuitoare), ci ca Pămînt (opusul a toate din paranteza anterioară). Corp, materialitate, pămînt-Pămînt. Reasumare a corpului ca un corp cosmic.
Vulgarizînd (și nu prea), se poate spune că bărbații (nord-vestici) au nenorocit Pămîntul tratîndu-l doar ca pămînt, sol-sînge, granițe-semințe-recoltă, plantații-extracții, fie, de fapt, ca Lună: ca pe o stîncă moartă, deja stearpă, prevăzîndu-i viitorul pe care ei înșiși i-l pregăteau. De-asta Occidentul, după ce a călcat, prin pămînt, Pămîntul în picioare, e numai cu capul în / la Lună: pentru că Luna e un alt Pămînt, pentru că Pămîntul a fost tratat deja ca o Lună, ca un satelit artificial al Omului-de-pămînt-fără-Pămînt, loc sterp și străin, numai bun pentru Omul-Bărbat, bun doar de proiecții.
Femeile sînt cu întregul, de partea întregului, cu mediul, cu Pămîntul, deja, în sine ecologice. Femeia e mediul, natura Omului, de care acesta, ca Bărbat, Homme-Homme, nu încetează să vrea să se despartă, supunîndu-l însă, inventînd patriarhal Natura-obiect, ca să se poată afirma el, copilul, ca Subiect unic, neotenic Om Mare.
Femeile sînt Pămîntul cu P mare, bărbații sînt pămîntul cu p mic.
Iar neo-mediul tehnologic de viață este o la fel de disperată invenție masculină menită a dubla-simula mediul natural, feminin, de viață. O a doua natură - Netură! -, Sistemul încercînd să ia locul Naturii ca Mediu.
Post-verticalității (meta)istorice masculine săpare, fundare, semănare, construire, orizontalitatea geografico-astronomică Pămînt-Femeie.
Apoi, accentul istoric pus pe diferența Est / Vest, Orient / Occident, a fost o stratagemă a Nordului de face uitat Sudul și de a fi și el trecut cu vederea ca Nord, ca Sus opus Sud-ului.
Iar acum, ecofeminist, Pămîntul răsare ca Pămînt întorcîndu-se cu Sudul în sus. Aceasta mi se pare a fi propoziția sintetică-poetică cea mai potrivită pentru revoluția culturală în curs. Într-un stil fals revolut, artificial obsolet: stil poetico-filosofic neo-Sudic, ca să spunem așa, în același timp hiper-conceptual și intens-figurat, metaforic-conceptual (conceptul începînd - și uneori și sfîrșind - prin a fi, tocmai, o metaforă, ca mod de gîndire). Stil existențial care, mie, unuia, îmi convine de minune.
Și încă ceva ce mai trebuie spus, dacă tot vorbim despre stil, despre scris: textele din marile expoziții de artă contemporană și din cele contemporane de artă (nu sînt deloc totuna, dar, ceea ce este cel mai important, se întîlnesc) sînt cele mai bune (cuprinzătoare, atente, pătrunzătoare) analize ale lumii contemporane. În mediul vizualului se (para)scrie, azi, cel mai bine despre lumea de azi. Uneori textele care însoțesc arta contemporană sînt chiar mai contemporane cu lumea contemporană decît arta contemporană propriu-zisă!
("Întîlnirile fotografiei, Arles, 2022 (VI). Cu Sudul în sus: ecofeminism, Natură, "Netură", "sudism" stilistic", Observator cultural, 1122, 18 august 2022.)
Aproape toate poartă, așa cum spuneam, marca unei revoluții "calme", politico-astronomice, prin care Pămîntul se afirmă omni-ecologic, dacă se poate spune așa, adică post-pămînt, post-sol, post-teritorial. Și dacă se vorbește atît de mult de violența și de radicalitatea retro-revoluționară a unei mișcări precum "cancel culture", eu cred că ceea ce se întîmplă este deja altceva, ceva nou și nu atît negativ(ist), cît pozitiv, pro-, adică mult mai eficient: o nouă (re)scriere a (istoriei) culturii cu alte personaje și cu alte paradigme, o de-focalizare și o lărgire a cîmpului și a orizontului (o orizontalizare a orizontului), dar, oricum, o fază post-critică, post-reactivă. Nu, deci, atît "cancel culture", cît "forget culture" - cu Sudul în sus, post-occidentalizare, mitologii, "irațional", artă "naivă" și mai ales artă "brută", suprarealism mondial, decalat-generalizat, artă a tuturor și mai cu seamă a non-artiștilor, adică a neo-artiștilor, care sînt vechi dar fuseseră ignorați sau cel mult obiectivați de către antropologia și avangardele occidentale, celebrați ca obiecte de cult, dar nu și lăsați să se exprime ca subiecți. După Est-Europe, Ex-Europe. Tot ce e din afara patriarhatului raționalist, ca să facem economie de timp.
Revoluție culturală geografică și astronomică, prin care, ecologic, Pămîntul se rotește "cu Sudul în sus" și se afirmă concomitent ca Pămînt, ca mediu creator de viață, aducînd la iveală, dezgropînd la propriu, forme ecologice de cultură, suprimate, refulate de un Occident imperialist, plantaționst și extractivist, ucigător, altfel spus. Planeta încearcă să revină dublu la viață, ca o cultură nu numai a pămîntului, după model nordic (sol, sînge, identitate, granițe, teritorii etc.), ci ca întreg sistemic "feminin", care trebuie cultivat ca atare. Pămîntul se re-afirmă, atrage atenția asupra sa întorcîndu-se "cu Sudul în sus".
Adică într-un mod mai curînd feminin decît masculin. Revoluție pozitivă, ca inversare a polilor, prin care Pămîntul pur și simplu, întorcîndu-se, răsare: ca singurul Soare, ca singura stea, dătătoare nu numai de lumină (în sens luminist-raționalist), ci de viață.
Iată de ce consider că actuala schimbare de mentalitate și de paradigmă, prin promovarea Sudului (în primul rînd la plural, ca Suduri) în toate aspectele sale de refulat istoric, poate fi rezumată, fără teama de a greși, prin ceea ce se cheamă - făcîndu-i pe unii să urle - ecofeminism: conjuncția femeie-corp-Pămînt, Planeta-Mamă sau, mai nou, în plus, Planeta-Soră, pămîntul, repet, nu doar ca pămînt (sol, teritoriu, graniță, război, cernoziom, resurse apropriabile și exploatabile, dez-rădăcinabile, de-culturalizabile, adică separate de statutul lor de mediu de viață, adică și de oameni, alături de cele-alte viețuitoare), ci ca Pămînt (opusul a toate din paranteza anterioară). Corp, materialitate, pămînt-Pămînt. Reasumare a corpului ca un corp cosmic.
Vulgarizînd (și nu prea), se poate spune că bărbații (nord-vestici) au nenorocit Pămîntul tratîndu-l doar ca pămînt, sol-sînge, granițe-semințe-recoltă, plantații-extracții, fie, de fapt, ca Lună: ca pe o stîncă moartă, deja stearpă, prevăzîndu-i viitorul pe care ei înșiși i-l pregăteau. De-asta Occidentul, după ce a călcat, prin pămînt, Pămîntul în picioare, e numai cu capul în / la Lună: pentru că Luna e un alt Pămînt, pentru că Pămîntul a fost tratat deja ca o Lună, ca un satelit artificial al Omului-de-pămînt-fără-Pămînt, loc sterp și străin, numai bun pentru Omul-Bărbat, bun doar de proiecții.
Femeile sînt cu întregul, de partea întregului, cu mediul, cu Pămîntul, deja, în sine ecologice. Femeia e mediul, natura Omului, de care acesta, ca Bărbat, Homme-Homme, nu încetează să vrea să se despartă, supunîndu-l însă, inventînd patriarhal Natura-obiect, ca să se poată afirma el, copilul, ca Subiect unic, neotenic Om Mare.
Femeile sînt Pămîntul cu P mare, bărbații sînt pămîntul cu p mic.
Iar neo-mediul tehnologic de viață este o la fel de disperată invenție masculină menită a dubla-simula mediul natural, feminin, de viață. O a doua natură - Netură! -, Sistemul încercînd să ia locul Naturii ca Mediu.
Post-verticalității (meta)istorice masculine săpare, fundare, semănare, construire, orizontalitatea geografico-astronomică Pămînt-Femeie.
Apoi, accentul istoric pus pe diferența Est / Vest, Orient / Occident, a fost o stratagemă a Nordului de face uitat Sudul și de a fi și el trecut cu vederea ca Nord, ca Sus opus Sud-ului.
Iar acum, ecofeminist, Pămîntul răsare ca Pămînt întorcîndu-se cu Sudul în sus. Aceasta mi se pare a fi propoziția sintetică-poetică cea mai potrivită pentru revoluția culturală în curs. Într-un stil fals revolut, artificial obsolet: stil poetico-filosofic neo-Sudic, ca să spunem așa, în același timp hiper-conceptual și intens-figurat, metaforic-conceptual (conceptul începînd - și uneori și sfîrșind - prin a fi, tocmai, o metaforă, ca mod de gîndire). Stil existențial care, mie, unuia, îmi convine de minune.
Și încă ceva ce mai trebuie spus, dacă tot vorbim despre stil, despre scris: textele din marile expoziții de artă contemporană și din cele contemporane de artă (nu sînt deloc totuna, dar, ceea ce este cel mai important, se întîlnesc) sînt cele mai bune (cuprinzătoare, atente, pătrunzătoare) analize ale lumii contemporane. În mediul vizualului se (para)scrie, azi, cel mai bine despre lumea de azi. Uneori textele care însoțesc arta contemporană sînt chiar mai contemporane cu lumea contemporană decît arta contemporană propriu-zisă!
("Întîlnirile fotografiei, Arles, 2022 (VI). Cu Sudul în sus: ecofeminism, Natură, "Netură", "sudism" stilistic", Observator cultural, 1122, 18 august 2022.)