Am deseori reverii în legătură cu traducerea. Traducerea constituie une dintre temele mele predilecte de reverie. Visez la traducere, pornind de la traducere.
În urmă nu cu mult timp îmi permiteam să-mi exprim, să divulg următorul vis despre traducere. Spuneam că visez la următoarea stare de lucruri (iar dacă o visez e nu pentru că ar fi realizabilă - sau chiar dezirabilă -, dimpotrivă): traducătorii, curtați de edituri și chiar de autori disperați, disputați și licitați de aceștia; iar ei, suveran, făcînd nazuri, refuzînd, alegînd: "pe ăsta nu îl traduc!" (pentru că e slab sau reacționar, adică, poate, tot aia), "cu ăștia nu colaborez!" Etc. Și conchideam, mai în glumă, mai în serios: teroarea traducătorilor.
Era însă clar că acesta era un vis compensator. Că dacă e să visăm cu adevărat, adică realist (dar atunci la ce-am mai visa?) ceva despre traducere și traducători e nu că ar putea (în bine sau rău, cine știe?) ajunge la comanda lumii culturale (și nu numai), ci dimpotrivă, că vor dispărea, că vor fi înghițiți de tehnologie, de tot mai dezvoltații, mai "competenții" algoritmi de traducere automată.
Nimeni, de la Dumnezeu la om, nu suportă traducerea, o urăște, deocamdată, încă, mai mult în secret, dar din ce în ce tot mai declarat, mai pe față - pentru că depind de ea, și pentru că se simt umiliți, cu toții, de însăși ideea de traducere, care îi aduce și îi ține cu picioarele pe pămînt și Pămînt. Cum să fii dominat de o activitate aparent inevitabil secundă și, mai ales, omniprezentă? Cum să depinzi de niște servitori, de niște muncitori, de niște țărani truditori care ară pămîntul și Pămîntul milimetru cu milimetru și îl transpun?
Despre asta, pe scurt, este vorba: despre universala translato-fobie umană.
Deci dacă e să visăm realist (dar, atunci, repet, de ce-am mai visa, la ce bun să visezi?), visul nostru, al meu, ca traducător-visător, nu poate fi, în legătură cu traducerea, decît un coșmar: toți, toată lumea, o lume întreagă și de o istorie întreagă ne vrea, cum să spun, nu atît moartea, cît dispariția, ocultarea, invizibilitatea. Să dispărem, ca traducători, să dispară traducerea și traducătorii, însăși ideea de traducere, din ochii noștri, aducîndu-ne aminte ce sîntem, cît sîntem.
Ca și cum am fi apărut cu adevărat vreodată în ochii cuiva! Ei bine, chiar și atît de firav pe cît ne arătăm și ni se acordă, ni se concede, suveran, magnanim, o minimă recunoaștere, tot pare prea mult, mult prea mult, insuportabil, intolerabil de mult.
Traducătorii trebuie să dispară (din ochii noștri)!
Căci dacă e corect să ne corectăm și să visăm realist - altfel spus, coșmaresc - despre traducere, dacă e, deci, vorba de realitate, de un apel la realitate, ei bine, trebuie spus că unul dintre principalele rapeluri, una dintre principalele și primordialele re-chemări, re-aduceri la realitate, cu picioarele pe pămînt și Pămînt a omului, este traducerea însăși. De-asta nu suportăm traducerea: pentru că ne readuce aminte propria realitate, propria condiție, modestă, secundă, truditoare. Or, noi, ca oameni, mai mult (vrem să) ne visăm decît (ne place, acceptăm să) ne percepem.
Traducerea înseamnă realism și (re)chemare la realitate, cu picioarele pe pămînt și Pămînt, pentru parcurgerea lui pas cu pas, cu pasul, pe jos - iar nouă ne plac viteza, survolul, desprinderea, decolarea... Cum am putea suporta traducerea, să, "doar", traducem?
Omul se visează Autor, după chipul și asemănarea Autorului Suprem. Cum să accepte că e (doar) traducător, și că doar în această calitate doar aparent secundă, modestă, își poate atinge adevărata, dreapta măreție (a fi nu doar Mare, ci și Drept)?
Nu, nu numai că traducătorii nu vor ajunge niciodată să conducă lumea, ci de-a dreptul vor dispărea (deocamdată sînt doar ținuți ascunși). Atenție însă! În momentul cînd vor dispărea traducătorii, vor dispărea și autorii, vreau să spun: scriitorii. Și asta nu numai pentru că autorii, scriitorii, sînt de fapt, pe fond, niște traducători, cum să spun, exacerbați, dar traducători. Ci pentru că deep learning, deep fake etc.: supremația Textului care își poate inventa ce "autori", adică ce particularități, singularități vizionar-stilistice vrea. Tehnologia face, dramatic, dreptate: resoarbe invențiile despre sine ale omului și le face cu atît mai posibile, le automatizează. Autorul este un simulacru, tot omul poate fi autor: tehnologia face, cinic, revoluționar, dreptate.
Omul-Autor (de sine) a fost o invenție, un vis (principalul al umanității, ca proiect de sine). Așa că foarte curînd se vor inventa automat autori, altfel spus oameni, Subiecți Creatori, pliuri de reflexivitate. Tehnologia suprimă și preia cultura, este primodial Cultură. Sau, cum spunea, cum traducea, epocal, Jacques Derrida în/prin traducerea mea: suplement, paradoxala prelungire-suplinire, completare-înlocuire ca (non)esență metafizic-tehnică a umanității
Iar mult urîții gînditori realiști structuralist-poststructuraliști anti-narcisiști care vorbiseră, adică visaseră realist, altfel spus coșmaresc (cum încerc să fac și eu acum), despre moartea autorului și chiar a omului, sau, mai exact, a omului ca Autor-Subiect, ca Părinte, ca Patriarh, au avut pur și simplu, chiar mai mult decît crezuseră, dreptate - și trebuie onorați ca atare. Dar tocmai de aceea sînt la fel de insuportabili pentru omul închipuit, decolant. Și tocmai de aceea simt și îmi propun să-i continui prin ideea de traducere.
Traducătorul e un dez-amăgitor, un dez-iluzionant. E prin însăși existența sa critic.
Totuși, chiar dacă lucrurile astea nu numai că se vor produce, dar se produc deja, prezența umană, atingerea umană nu va dispărea. Se va muta, se va deplasa, dar va veni să re-viseze coșmarul ca vis, adică să se joace cu tehnologia, să se re-folosească, inevitabil ludic, creator, cu ceea ce încă se jură că nu e decît o unealtă - tehnologia -, dar este deja ceea ce a fost dintotdeauna, dar abia acum se divulgă, ni se arată: mediu de viață.
Noroc cu neotenia umană care va retransforma, prin unii oameni, instrumentele de dominație și exploatare în jucării. Aceștia vor traduce, mai exact vor realiza o retro-versiune a jugului în joc.
Noroc cu traducătorii, care ne trezesc din coșmar în vis.
În urmă nu cu mult timp îmi permiteam să-mi exprim, să divulg următorul vis despre traducere. Spuneam că visez la următoarea stare de lucruri (iar dacă o visez e nu pentru că ar fi realizabilă - sau chiar dezirabilă -, dimpotrivă): traducătorii, curtați de edituri și chiar de autori disperați, disputați și licitați de aceștia; iar ei, suveran, făcînd nazuri, refuzînd, alegînd: "pe ăsta nu îl traduc!" (pentru că e slab sau reacționar, adică, poate, tot aia), "cu ăștia nu colaborez!" Etc. Și conchideam, mai în glumă, mai în serios: teroarea traducătorilor.
Era însă clar că acesta era un vis compensator. Că dacă e să visăm cu adevărat, adică realist (dar atunci la ce-am mai visa?) ceva despre traducere și traducători e nu că ar putea (în bine sau rău, cine știe?) ajunge la comanda lumii culturale (și nu numai), ci dimpotrivă, că vor dispărea, că vor fi înghițiți de tehnologie, de tot mai dezvoltații, mai "competenții" algoritmi de traducere automată.
Nimeni, de la Dumnezeu la om, nu suportă traducerea, o urăște, deocamdată, încă, mai mult în secret, dar din ce în ce tot mai declarat, mai pe față - pentru că depind de ea, și pentru că se simt umiliți, cu toții, de însăși ideea de traducere, care îi aduce și îi ține cu picioarele pe pămînt și Pămînt. Cum să fii dominat de o activitate aparent inevitabil secundă și, mai ales, omniprezentă? Cum să depinzi de niște servitori, de niște muncitori, de niște țărani truditori care ară pămîntul și Pămîntul milimetru cu milimetru și îl transpun?
Despre asta, pe scurt, este vorba: despre universala translato-fobie umană.
Deci dacă e să visăm realist (dar, atunci, repet, de ce-am mai visa, la ce bun să visezi?), visul nostru, al meu, ca traducător-visător, nu poate fi, în legătură cu traducerea, decît un coșmar: toți, toată lumea, o lume întreagă și de o istorie întreagă ne vrea, cum să spun, nu atît moartea, cît dispariția, ocultarea, invizibilitatea. Să dispărem, ca traducători, să dispară traducerea și traducătorii, însăși ideea de traducere, din ochii noștri, aducîndu-ne aminte ce sîntem, cît sîntem.
Ca și cum am fi apărut cu adevărat vreodată în ochii cuiva! Ei bine, chiar și atît de firav pe cît ne arătăm și ni se acordă, ni se concede, suveran, magnanim, o minimă recunoaștere, tot pare prea mult, mult prea mult, insuportabil, intolerabil de mult.
Traducătorii trebuie să dispară (din ochii noștri)!
Căci dacă e corect să ne corectăm și să visăm realist - altfel spus, coșmaresc - despre traducere, dacă e, deci, vorba de realitate, de un apel la realitate, ei bine, trebuie spus că unul dintre principalele rapeluri, una dintre principalele și primordialele re-chemări, re-aduceri la realitate, cu picioarele pe pămînt și Pămînt a omului, este traducerea însăși. De-asta nu suportăm traducerea: pentru că ne readuce aminte propria realitate, propria condiție, modestă, secundă, truditoare. Or, noi, ca oameni, mai mult (vrem să) ne visăm decît (ne place, acceptăm să) ne percepem.
Traducerea înseamnă realism și (re)chemare la realitate, cu picioarele pe pămînt și Pămînt, pentru parcurgerea lui pas cu pas, cu pasul, pe jos - iar nouă ne plac viteza, survolul, desprinderea, decolarea... Cum am putea suporta traducerea, să, "doar", traducem?
Omul se visează Autor, după chipul și asemănarea Autorului Suprem. Cum să accepte că e (doar) traducător, și că doar în această calitate doar aparent secundă, modestă, își poate atinge adevărata, dreapta măreție (a fi nu doar Mare, ci și Drept)?
Nu, nu numai că traducătorii nu vor ajunge niciodată să conducă lumea, ci de-a dreptul vor dispărea (deocamdată sînt doar ținuți ascunși). Atenție însă! În momentul cînd vor dispărea traducătorii, vor dispărea și autorii, vreau să spun: scriitorii. Și asta nu numai pentru că autorii, scriitorii, sînt de fapt, pe fond, niște traducători, cum să spun, exacerbați, dar traducători. Ci pentru că deep learning, deep fake etc.: supremația Textului care își poate inventa ce "autori", adică ce particularități, singularități vizionar-stilistice vrea. Tehnologia face, dramatic, dreptate: resoarbe invențiile despre sine ale omului și le face cu atît mai posibile, le automatizează. Autorul este un simulacru, tot omul poate fi autor: tehnologia face, cinic, revoluționar, dreptate.
Omul-Autor (de sine) a fost o invenție, un vis (principalul al umanității, ca proiect de sine). Așa că foarte curînd se vor inventa automat autori, altfel spus oameni, Subiecți Creatori, pliuri de reflexivitate. Tehnologia suprimă și preia cultura, este primodial Cultură. Sau, cum spunea, cum traducea, epocal, Jacques Derrida în/prin traducerea mea: suplement, paradoxala prelungire-suplinire, completare-înlocuire ca (non)esență metafizic-tehnică a umanității
Iar mult urîții gînditori realiști structuralist-poststructuraliști anti-narcisiști care vorbiseră, adică visaseră realist, altfel spus coșmaresc (cum încerc să fac și eu acum), despre moartea autorului și chiar a omului, sau, mai exact, a omului ca Autor-Subiect, ca Părinte, ca Patriarh, au avut pur și simplu, chiar mai mult decît crezuseră, dreptate - și trebuie onorați ca atare. Dar tocmai de aceea sînt la fel de insuportabili pentru omul închipuit, decolant. Și tocmai de aceea simt și îmi propun să-i continui prin ideea de traducere.
Traducătorul e un dez-amăgitor, un dez-iluzionant. E prin însăși existența sa critic.
Totuși, chiar dacă lucrurile astea nu numai că se vor produce, dar se produc deja, prezența umană, atingerea umană nu va dispărea. Se va muta, se va deplasa, dar va veni să re-viseze coșmarul ca vis, adică să se joace cu tehnologia, să se re-folosească, inevitabil ludic, creator, cu ceea ce încă se jură că nu e decît o unealtă - tehnologia -, dar este deja ceea ce a fost dintotdeauna, dar abia acum se divulgă, ni se arată: mediu de viață.
Noroc cu neotenia umană care va retransforma, prin unii oameni, instrumentele de dominație și exploatare în jucării. Aceștia vor traduce, mai exact vor realiza o retro-versiune a jugului în joc.
Noroc cu traducătorii, care ne trezesc din coșmar în vis.