Trotuare care pot muri (pentru că sunt cu sufletul plin de istorie)

Eram elev într-a cincea și bunica mea a hotărât că-mi trebuie o șapcă. Așa că am ajuns împreună pe o străduță îngustă și întunecoasă, aflată între două clădiri ce mi se păreau enorme. Erau două clădiri mari la nivelul Bucureștiului de atunci: Hotelul "Victoria" (fost Grand Hotel sau Marele Hotel de France^[i]) demolat în anul 1979 deoarece a fost grav avariat în timpul cutremurului din 1977, și Magazinul Victoria (fost Galeriile Lafayette). Segmentul de stradă la care mă refer este în pantă, porțiunea străzii Lipscani către intersecția cu Calea Victoriei.

La parterul hotelului Victoria^[iii], erau în acea vreme (prin anii 50, anii sumbri ai comunismului stalinist), atât spre Calea Victoriei cât și spre strada Lipscani, multe "prăvălii" cu tot felul de mărfuri, venite parcă din altă lume, țesături, păpuși, croitorie, recunosc că nu le mai țin minte pe toate, dar asta îmi amintesc. Printre acestea era și prăvălia cu pălării și șepci, care avea un haz nebun, îți stârnea măcar un zâmbet încă din stradă. Dacă memoria nu mă înșală pe vitrină scria: "Repapăm pălării". Am urcat două-trei trepte și am intrat în prăvălie, unde erau maldăre de capete din lemn pentru pălării, pălării prăfuite, șepci de toate modelele, de la cele de influență germană, la cele englezești și normal cele de influență comunistă, model Ernst Thälmann. După câteva replici politicoase între bunica mea și domnul "pălărier", mi-a fost achiziționată șapca. Mi-am pus-o pe cap cu mândrie, mi-o amintesc și azi, era dintr-o stofă gri cu raiatură subțire neagră, și am zbughit-o pe străduță pentru că-mi rămăsese gândul la o altă prăvălie, un magazin vecin, "prăvălia cu păpuși" în care erau grămezi de capete, mâini, picioare, veste, rochițe, păpuși mirese, păpuși blonde sau roșcate, unele cu ochi albaștri sau verzi, altele numai cu golul ochiului, și mai erau și o mulțime de pantofi pentru păpuși, pregătite, gândeam eu, pentru a fi reparate sau construite. Așa că m-am așezat, de neclintit, în fața vitrinei acelei prăvălii, până când un domn și o doamnă, care mă urmăreau amuzați, mi-au făcut semn, pentru început, apoi au deschis ușa din lemn din vitrina magazinului și m-au poftit înăuntru. Am urcat cele două, trei trepte în fugă și cu glasul sufocat de emoție am aruncat un "bună ziua", ca să rămân cu privirea pironită spre grămada de bucăți de păpuși, până când doamna m-a întrebat: "Ești băiat sau fată?". "Normal că sunt băiat, dar mi-ar plăcea să construiesc păpuși, nu numai fetițe, ci și băieți, oameni de tot felul." Nu apucasem să-mi termin discursul când am fost luat pe sus de bunica mea, în timp ce se scuza pentru deranjul făcut de mine, și scos pe străduța care mi s-a părut și mai întunecată. Îmi amintesc și astăzi de această întâmplare, când urc pe segmentul de stradă dintre Magazinul Victoria și clădirea Bucarest Finacial Plaza, cea care a luat locul clădirii hotelului.

Strada este plină de mașini, și pe trotuarul de lângă Clădirea BFP am aceiași senzație de întuneric, ca în seara aceea; același trotuar îngust, "care primea doar lumina care venea de la vitrinele prăvăliilor", prăvăliile care au dispărut, lăsând loc astăzi unui perete orb, fără viață. Nici măcar intrarea la Linea / Closer to the moon nu o poți remarca deși dacă ajungi acolo sus vei găsi unghiuri de privire către locuri ale orașului care sunt frumoase. Magazinul Victoria, fostele Galerii Lafayette, are către Lipscani o fațadă nepoliticos de anostă, și senzația că ești prins între două ziduri nemiloase este și mai mare. Trotuarul de lângă magazin, destul de lat, nu te ajută, e un trotuar urâțel și cam murdar. Îți ții respirația și treci repede către treaba care o ai. Nici prin minte nu mi-ar trece să mă plimb pe acel trotuar.

Viața străzii Lipscani o dădeau, și o dau și în ziua de azi, tocmai acele prăvălii înghesuite una în alta, unde găseai ce visai sau nici prin minte nu-ți trecea. Azi s-a mărit numărul de restaurante ("birturi?"), cafenele, plus magazine mici de tot felul. Nu pot să nu pomenesc scoaterea din circuit a librăriei și papetăriei Hachette. ^[iv]


(era magazinul unde, în anii studenției, găseam și cumpăram planșete din lemn de tei, echere, linii din lemn și multe altele, chiar și rapidographe; magazin citat de către un călător francez D. Lancelot într-o descriere a Bucureștiului și este de remarcat sublinierea istoricului Constantin Giurescu: "Prezența cărților de la Hachette nu e o surpriză; se știe doar cât erau de gustate la noi publicațiile de orice fel, franceze; librăriile se înmulțiseră; existau acum acelea ale lui C.A. Rosetti-Winterhalder, Ioanid, Danielopol, la care se adăuga librăria, cu mare viitor, a lui Socec.", librăria Hachette avea o arhitectură cu farmec și haz, pe care a înlocuit-o ca funcțiune comercială, dar în alt spațiu, librăria "Cărturești"-Lipscani.)

Când merg pe trotuarele din centrul orașului, și sunt multe zone de acest fel, în care aceste străzi, străzi unele numite bulevarde, par că sunt trotuare moarte, că sunt în pragul părăsirii.
 
Trotuarele, ca orice drumuri, sunt cele care poartă, sau ar trebui să poarte, în memoria lor, mișcările a mii și mii de oameni, cu graba, sau statul în așteptare, locuri de dispute. Plimbări ale îndrăgostiților sau ale despărțirii, plimbări fără țintă. Străzile, trotuarele poartă amprentele istoriei; istoriilor personale ale oamenilor, istoriile unui popor, istorii scrise și nescrise.

Dar ce spune Ulysse de Marsillac "Ajungând la București, coborai de pe platoul Filaretului pe un povârniș repede și intrai în oraș. Sărman oraș! Străzi strâmte și noroioase, nepavate, sau pavate cu pietroaie bătute, ici și colo, în pământ; în câteva locuri, rămășițele bârnelor care, odinioară, podeau strada; case negre, joase, neregulate.^[vi] Era în anul 1854.

"Podul nostru cel de fală
De minune nivelat
Cel d'intâi în Capitală
Ce "se zice" că-i pavat.
Pod de bunuri și de râuri,
Dintre toate cel mai mare,
Câte pietre, atâtea gloduri.
De-am avea măcar trotoare!"^[vii]

"Dacă pornești din Piața Sf. Gheorghe înspre Calea Victoriei ești obligat să treci printr-o stradă îngustă și nu prea lungă care se termină în fața magazinului Victoria. Este strada Lipscani, una dintre cele mai importante artere ale orașului București de altădată și de astăzi...." Așa își începea George Potra capitolul despre Lipscani din cartea sa Din Bucureștii de altădată, în anul 1981. Și nu se poate spune că s-au schimbat multe în viața străzii, din punct de vedere al arhitecturii, ba chiar putem spune că starea clădirilor a cam rămas aceiași, dacă nu e mai rău în ce privește stabilitatea lor, vopseaua dată pe fațade și umplerea vitrinelor magazinelor, nu se mai folosește cuvântul "prăvălie", cu mărfuri de toate categoriile, nu este un mare progres și o grijă mai mare pentru această stradă. Există câteva excepții, dintre care vreau să citez două: Hanul Gabroveni și Banca Crissoveloni (Librăria Carusel Cărturești), clădiri cărora li s-a dat "atenție".

Pietonalul străzii Lipscani, refăcut cu câțiva ani în urmă, a început să dea semne de oboseală și nu ar fi nepotrivită o analiză și o restaurare, ocazie cu care ar fi puse în valoare toate studiile și propunerile elaborate de-a lungul timpului.

Sunt multe vise și planuri privind străzile, trotuarele, spațiile verzi, arborii, Dâmbovița și lacurile Bucureștiului, dar trec ani la rând fără să se întâmple ceva, și nu mă gândesc la planuri grandioase (care oricum nu ne sunt la îndemână și e "prea complicat"), ci la așezarea pieselor mici una lângă alta, dar fără tragere de timp, ci într-un ritm mai alert decât cel normal dâmbovițean. Spun și eu, fără speranța că voi fi auzit! Mai este ceva, care poate fi legat și de lipsa banilor, de prezența prea puternică a politicului în existența orașului, dar parcă orașul își pierde personalitatea, îmbătrânește, este neîngrijit și șleampăt, uneori zgomotos, uneori neparticipativ la lumea de azi sau participarea prin etalarea unui lux excesiv, de parcă ne-am întoarce in fanariotism.

"Domnitorul, turcul și rusul, personajele dramei în o sută de acte care, timp de două veacuri, s-a jucat pe scena Țării noastre, orașului și străzii..."^[viii]

(Douăzeci și trei august două mii douăzeci și doi, Plaiul Cornului, Prahova)

P.S.: Planeta noastră este (așa spun cei care au posibilitatea să ne vadă planeta de sus din cer) albastră, și asta datorită apei care ocupă o suprafață mult mai întinsă decât uscatul.^[ix]

În locul în care mă aflu zilele acestea, când am combinat o mică vacanță cu necesitatea curățirii unei fântâni (dintre cele două pe care le avem în curtea casei), importantă sursă de apă, mai cu seamă în astfel de vremuri de secetă la scară planetară.

Nu am intenția să scriu de ce am ajuns sau, de fapt, am adus, noi locuitorii planetei, în această situație de mari schimbări climatice.

E o meserie de invidiat, să găsești apă în adâncul pământului, să-i faci loc în care să stea și de unde să poată fi scoasă și pusă în pahar să fie băută, dar și să ai știința curățării acestor puțuri, a întreținerii lor. Și vorba Domnului Vasile șeful echipei: aveți noroc că nivelul apei din fântână e destul de ridicat. Da! E un mare noroc să ai apă de băut indiferent unde te afli.


(Douăzeci și cinci august, același an, Plaiul Cornului)